Tango: revista femeilor bîrfitor-cugetătoare

Revista Tango (redactor-şef Alice Năstase, editată de trustul Intact), una din ultimele apărute în domeniu, încearcă să impună un nou concept, să se adreseze unui alt segment de audienţă feminină. E drept că în domeniu trebuie să fi foarte nuanţat, pentru că există, deja, o concurenţă foarte mare. După Tabu, care a fost prima publicaţie ce s-a dorit un soi de metarevistă, avînd în target femeile capabile să se detaşeze ironic de mai vechile Avantaje, Unica, chiar Cosmopolitan, revistei Tango nu i-a fost uşor să-şi găsească culoarul potrivit. Aşa că a păstrat ideea de dosar tematic, pe care îl tratează însă pe un ton oscilînd între serios şi poetico-sentimental. Căruia i se adaugă o serie de articole critice, la adresa unor - să le spunem - neregularităţi sociale, pe un ton vehement în limite moderate; interviurile, uriaşe, situîndu-se undeva între indiscreţie şi conversaţie casual, dar posibile printr-o francheţe şi o - cel puţin - aparentă curiozitate naturală a întrebărilor; şi, în sfîrşit, articolele voit ironice, de critică la adresa altor publicaţii, de pildă, care, deşi nu lipsite, pe alocuri, de savoare, cad, de multe ori, în patima umorului îngroşat şi a vulgarităţii. În această ultimă manieră sînt tratate şi articolele de informaţii şi îndemnuri sexuale, nelipsite din orice revistă pentru femei, care se respectă: acolo însă, îngroşarea merge ca răspuns la sastisirea provocată de prea multele sfaturi pe această temă. Dar s-o luăm pe rînd: dosarul numărului din septembrie e mai puţin sentimental decît al celui precedent. Poate şi din cauză că una din autoarele lui este Simona Catrina, vechea parteneră a Alicei Năstase din Naţionalul de altădată: ele două, pe atunci, făceau şi desfăceau vedete, la limita dintre sclipire şi vulgaritate. Recunosc, de multe ori eram de acord cu ce spuneau, deşi nu-mi plăcea tonul bîrfitor. Simona Catrina scrie, şi aici, în binecunoscutu-i stil: o nimereşte în idei, dar, repet, din perspectiva mea, nu întotdeauna ca stil: "...Woody Allen. Omul, ştiţi bine, arată ca dracu-n tei, cu toate astea, în jurul lui circulă mituri amoroase grele. Din ce e mai urît, din aia îi cresc scandalurile sexualo-maritale pe orbită". Genul de scriitură de mai sus creează o anumită atmosferă intimă, specific românească, în care femeia neaoşă se trage de şireturi cu vedetele internaţionale. Cealaltă extremă a stilului este cea a seriozităţii romantice, pe care Alice Năstase îl practică în editorialul de început ("Sigur, aş fi vrut să fiu splendidă, pentru ca aşteptarea mea infinită şi tristă să-şi păstreze veşnic nobleţea") şi de care face uz şi Dana Războiu în articolul ei. Tonul pe care îl prefer este cel din interviuri (realizate tot de Alice Năstase), calat pe demersul logic al unei curiozităţi naturale ispitite de indiscreţie (cu Alessandra Stoicescu, de pildă: "Sandra, eşti o femeie frumoasă. De ce nu te ştiu la braţul unui bărbat bogat?") şi din articolele sociale: "Primăriile mizează pe tîrguiala asta şcoală-părinte, pe banii aduşi de aceştia din urmă şi n-au nici o jenă în a-i lăsa pe profesori să ceară bani de cretă sau de hîrtie". (Alina Iordănescu) Sînt de acord şi cu conţinutul "Celor mai incredibile mituri sexuale", articol care are darul de a demonta o serie din banalităţile legate de sex. Tonul rămîne însă amestecat: uneori bîrfitor spre vulgar, alteori sprinţar, chiar documentat (citatele din filme şi cărţi de pe margini sînt bine alese) şi, pe alocuri, romantic sau, mai rar, neutru. Corespunzîndu-i, cumva, unei interlocutoare neaoşe la curent cu ce mişcă prin lume, dar nedesprinsă total de "cultura de bloc", nici prea frumoasă, nici prea urîtă, dar isteaţă, dornică de amor, dar nu cu orice preţ şi încercînd să se elibereze de vechile şabloane. (I. P.)