...şi dacă sîntem autişti?

Nu cred că "românii vor lucruri trăsnite: fără Parlament, fără avort, fără divorţ!", precum titra deunăzi Cotidianul, amănunţind în subtitlu: "Trei sferturi dintre români ar dori un conducător puternic, care să nu-şi bată capul cu Parlamentul şi alegerile, iar 20% ar vrea să trăiască într-un regim militar...". Ca unul care vieţuiesc de cîteva decenii pe această gură (mare) de rai, nu văd ce este trăsnit în aceste opţiuni şi în cifrele lor, fie ele aproximative ca în orice sondaj mai mult sau mai puţin manipulator. Chiar dacă nu-s 75%, ci 73%, cei care vor un conducător puternic - autorii sondajul socotesc totuşi că "cifra este mult superioară celor înregistrate în majoritatea ţărilor europene". După 50 de ani de tiranie (1940-1990) şi numai 20 fără - orice s-ar spune, oricît de crud, Iliescu, Constantinescu, Băsescu nu au fost tirani autentici 100% ca Antonescu, Dej sau Ceauşescu... - cifra mi se pare aproape normală, mai bine zis perfect brucaniană. E tristă, decepţionantă, dar în nici un caz trăsnită, absurdă. Ea nu ar trebui să ne scoată din minţi, dacă avem puţintică răbdare, să zicem aşa ca să nu abandonăm parşivenia acelei chemări la calm inoculate, odată cu disperarea, de cînd am păşit pe acest picior de plai cu platfus. Personal - şi numai cînd mă gîndesc la cîte am discutat intens şi nonviolent cu 90% dintre şoferii bucureşteni care după ce se închinau trecînd prin faţa unei biserici abordau imediat în cel mai oximoronic montaj de idei binele trăit sub ateul Ceaşcă... -, strict personal cred că posed "puţintică răbdare" într-o cantitate care pe mulţi amici îi enervează, ba chiar îi înfurie acuzîndu-mă de împăciuitorism. Cunosc expresia de cînd mi-a apărut o conştiinţă istorică agresată permanent de blîndeţe. Neîmblînziţii din jurul meu (70-80%) nu au răbdare nici cît de cît. Ca într-o îndelungă, de nu eternă, noapte furtunoasă, ei se precipită precum un conu’ Leonida între Ipingescu şi jupîn Titircă şi văd în groaznicul procent o apocaliptică perspectivă: românii - la pluralul bine articulat, desigur - vor, oroare!, un dictator! "O tiranie ca în Rusia!", cum se striga în simigeria arhetipală de la 1900...? (Caragiale e mereu cu noi, pînă şi pe fiecare sută de lei...) Nu chiar... Ca în Bielorusia? Ei, nici aşa! O tiranie originală, ca la noi. Cu putin Antonescu? Cu putin Ceauşescu? Ca de obicei, problema e prea serioasă pentru a o curma logic şi precis: în 2009, în 2010, în 2011 şi eţetera, atît timp cît România face parte din Uniunea Europeană, aici, de la Prut, Dunăre şi pînă la Tisa, nu se poate institui o dictatură. În nici o ţară a Uniunii Europene nu se va permite existenţa unui "regim de mînă forte", nici măcar a unei "democraţii suverane" - dernier cri de Moscou... - căreia să nu-i pese nici de Parlament, nici de alegeri. Asta e situaţiunea în 2009, pentru toate simigeriile, bodegile şi berăriile de pe întinsul patriei. Trebuie să fii un popor autist ca să n-o înţelegi. Şi dacă sîntem?* Fiindcă nu sînt dispus să bagatelizez problema, îmi permit să observ că acestui sondaj îi lipseşte un anume humor, fără de care nici o chestiune serioasă nu-şi găseşte rezolvarea. Pentru cei speriaţi de orice e humor, voi restiliza şi voi înlocui termenul neserios cu unul mai carosabil: sondajul e lipsit de rigoarea unor detalii absolut necesare pentru a-i pricepe concluziile şi cifrele. Astfel, celor care tînjesc după un preşedinte descătuşat din presiunile parlamentare şi cu atît mai mult celor 20% care aspiră la un regim militar ar fi trebuit să li se pună cîteva întrebări suplimentare, obligatorii în a defini o dictatură azi: Aţi accepta ca un preşedinte autoritar să vă controleze - precum maşinile de scris în alte regimuri "autoritare" - Internetul? Aţi accepta ca un preşedinte cu mînă forte să interzică telefoanele mobile? Aţi fi de acord ca un preşedinte al României să instituie organisme pentru a cenzura tot ce este în direct la TV-uri, dar şi în ziare, ca neconvenabil regimului său? Aţi fi de acord să nu mai faceţi bancuri în public despre acest preşedinte şi să se instituie o pedeapsă pentru cei care-l ironizează în gura mare? (Sau, în altă formulare, mai concisă: V-ar plăcea să vă ţineţi gura?) Sînteţi dispuşi ca la orice sondaje care ar cuprinde întrebarea: "îl iubiţi pe preşedintele României şi în ce măsură?" să răspundeţi obligatoriu: "da, foarte mult!"? V-aţi teme să nu răspundeţi la această întrebare? În fine (deşi ar mai fi şi altele): Pentru consolidarea democraţiei, aţi fi de acord să renunţaţi, deocamdată, la ea? Pe cît timp?* După opinia mea - nu de sociolog, ci de nuvelist care adoră ambiguitatea - procentele de "Da" (deloc neglijabile!) şi de "Nu" (fără mari iluzii!) ne-ar pune în faţa unei situaţiuni de o viguroasă complexitate: românii ar vrea un preşedinte atît de puternic încît să nu-i bată la cap, să-i lase în pace ca să facă ce le place, bară în bară, la munte şi la mare. Nu ar fi o cuadratură a cercului. ______________ * Comentînd acelaşi sondaj, un psihosociolog observa că procentul de 86% al românilor cu frică de Dumnezeu (record european) nu are consecinţe în practica socială şi diagnostica un autism social în sentimentul religios. De curînd, am urmărit o discuţie la Realitatea TV în care s-a emis clar şi dezinvolt că Uniunea Europeană nu s-ar opune unui regim oricît de autoritar în România, fiindcă oricum nu-i pasă de noi! Avem de ce fi autişti şi în politică, arborînd ca banner larg desfăşurat lozinca Ziţei: belă sînt, jună sînt, de nimeni nu depand!