Sentimentul fotbalistic al fiinţei europene
Începînd de poimîine, 7 iunie, "Europa dumitale" trăieşte un eveniment de o rezonanţă indiscutabilă: timp de trei săptămîni, în Austria şi Elveţia, va avea loc turneul final pentru desemnarea campioanei continentale la fotbal-asociaţie (numele de bază, tot mai uitat, al acestui joc). Parlamentul European, cu toate comisiile sale oricît de alambicate, nu va avea nimic de spus în problemă; e cu totul posibil ca în anumite zile şi nopţi, întregul aparat birocratic să-şi suspende activitatea pentru a se concentra asupra vreunui meci decisiv de care poate depinde soarta multilingvismului bazat pe penaltiuri. România se va integra firesc, fără vreun efort prezidenţial sau guvernamental, în această emotivitate întinsă de la Atlantic pînă în Urali, inutil dispreţuită de cei indiferenţi la fenomen. Indiferenţii - fie ei şi cititori ai Dilemei vechi - vor fi priviţi cu indiferenţă, nu vom avea timp pentru ei. (Îmi asum "pluralul întîia" cu toate riscurile...) Oricîte ironii la adresa acestei pasiuni - de mult înfierată ca "o nenorocire" sau, mai simplu, ca o tîmpenie - nu vor conta. Mai mult, celebra vorbă de un sarcasm inoxidabil: "ca la noi, la nimenea..." va fi abrogată. La noi va fi ca oriunde în Europa: nebunie! De cînd s-a integrat în UE, România - şi ea "a dumitale" nu o dată - nu a fost mai sincronă cu Europa ca acum, nu a trăit mai intens un sentiment pentru a cărui implementare nu are de primit recomandări şi documente de la Bruxelles. În ale fotbalului, nimeni nu are ce să ne înveţe ce-i aia o asomare. Aici ne asomăm, de mult, singuri, nu ne temem de monitorizări şi nu tremurăm la gîndul vreunei salvgardări. Cum să fim salvgardaţi de fotbal? În sentimentul fotbalistic al fiinţei româneşti sîntem paraguaieni, germani şi chiar chinezi. (Andrei Pleşu ne-a povestit deseori cum urmărea Noica, la Păltiniş, din fotoliul său, un meci, cum vibra la orice ratare cu cîte un "au!...au!... au!*) Doar pasiunea ancestrală pentru dreptate şi adevăr se mai poate măsura cu patima pentru "balonul rotund", de mult dezmierdat în tandreţea populară ca o "coţofană" sau, ceva mai ideologic, după atîţia ani de seminarizare, "obiectul muncii". În cîte ţări prezente în actualul turneu final, se mai strigă, din tribună, unei "extreme drepte" sau "stîngi", angajate într-un sprint: "Bebică, ia şi obiectul muncii cu tine!"? Nici un partid nu va aduna mulţimile într-o piaţă - fie ea cu "ţepe"! - ca la o eventuală finală sau semifinală sau "sfert" ca "naţionala" la aceste Europene. Asta-i situaţia, oricît s-ar ţîţîi din indignare civică sau compătimire faţă de "nişte nebuni". Problema - pentru a cădea, în sfîrşit, în contingent - este dacă vom ajunge să trecem de grupa din care facem parte, numită, fără ezitare, cu toată competenţa în cruzime, "grupa morţii". (Două campioane mondiale, Italia şi Franţa, una europeană, Olanda...) Cîteva spirite - pervers intelectualiste, desigur - au găsit că e "o grupă frumoasă". Şansele de calificare - pe locul 1 sau 2 - nu au crescut din această perspectivă estetică. Personalităţi de vază şi bază ale nemuritoarei "generaţii de aur" - ei, care?, doar nu aceea a lui Nichita sau a lui Cărtărescu... - au declarat limpede că "nici noi nu ne-am putea califica într-o grupă ca asta". Un geniu de dimensiunea lui Ilie Balaci s-a exprimat şi mai dur: "Nu avem nici o şansă". Alte cîteva nume de mare renume au fost la fel de tranşante, refuzînd să confunde patriotismul cu incompetenţa - trăsătura cea mai izbitoare a puterii noastre de a pronostica şi "a vedea prin veacuri" a noastră înălţare în fotbal. Nu am de gînd să fac pronosticuri aici, într-o revistă căreia nu degeaba i se zice Dilema veche, şi nu "Vocea Patriotului Naţionale". Macabră sau adorabilă, grupa e curat imposibilă la o primă vedere, şi la a doua, la o a treia urmînd să discutăm, să negociem. De pe ce poziţii? De pe poziţii, ca să zic aşa, meta-fizice, adică dincolo de condiţia fizică, de tehnica - în regim - de viteză, de tactică, strategie şi alte blestemate probleme concrete pe care obişnuim să le sfidăm aşa cum ne-au învăţat moşii şi strămoşii care nu au ştiut - ah, nici Caragiale! - ce-i un corner: "Românie, te iubim şi cu tine ne mîndrim!", exact cum scrie pe autocarul "naţionalei" care va străbate Europa pînă în Elveţia.* Prea bine, dar nu-i de ajuns; cum nu-s suficiente nici alte locuri comune: "nu avem nimic de pierdut!" (de ce? sînt bani frumoşi la mijloc de la UEFA...) sau "speranţa moare ultima!" (dar reînvie prima!). Personal, eu m-aş încredinţa, în primul şi ultimul rînd, norocului; poate să pară scandalos, adică umilitor, doar ageamiilor care nu ştiu nimic din (i)logica oricărui joc în condiţiile unei presiuni nervoase incomensurabile. Oricît de mare e diferenţa de valoare dintre echipa României (pe locul 12 într-un clasament mondial) şi celelalte trei, clasate mult mai sus, şansa poate totuşi funcţiona ca între buni şi foarte buni (aşa cum nu e cazul cu Clujul sau Steaua în viitoarea Ligă a Campionilor). Nu e nimic meschin sau capitulard în a dori să te bată norocul, fie şi excesiv. Excesul de noroc nu dăunează sănătăţii. * S-a făcut mişto - "pam! pam!" - despre această idee. Dar citind lozinca de pe autocarul Germaniei: "Deutschland - ein Team-ein Ziel", răii nu pot exclama "bum-bum!"? Cea mai drăgălaşă e aceea poloneză: "...pentru că doar sportul şi plăcerea contează". "Cuţu-cuţu!", cum ar fi comentat neuitata noastră Tita Chiper.