Sentiment şi ironie

Mi-a căzut din nou în mînă "Tango, revista femeilor care ştiu să se mişte" (redactor-şef Alice Năstase), una dintre publicaţiile româneşti destinate auditoriului feminin. Îmi aduc aminte că, la începuturi (acum vreo trei ani), îi reproşam tonul prea sentimental din unele articole. Acum am deschis-o, din întîmplare, la interviul cu Irina Păcurariu, realizat de Alice Năstase. Recunosc că interviul m-a prins pentru că... se desfăşoară firesc, pe linia normală, logică a întrebărilor; şi, desigur, pentru că interlocutoarea nu dă răspunsuri penibile, convenţionale, şi nu se lansează în obişnuitele aforisme de doi bani ale "vedetelor" fără minte şi nuanţe. De pildă, la întrebarea Alicei Năstase: "Crezi că există o singură iubire pentru fiecare dintre noi sau tu ai simţit că iubeşti de mai multe ori?", Irina Păcurariu răspunde cu bun-simţ: "Eu cred că iubeşti de cîte ori îţi e dat să iubeşti". Dialogul pe aceeaşi temă continuă şi niciodată nu te alegi cu răspunsul aşteptat, şi anume cel a unei neverending love story: "Tu ai de gînd să îţi mai dai voie să iubeşti? / Dacă va fi să se întîmple, probabil că voi iubi de cîte ori se va întîmpla. / Ce bătaie o să iei de la soţul tău după răspunsul ăsta... / Dacă va fi acasă..." Întrebările continuă: "Cum înduri, de fiecare dată, gîndul că bărbatul tău nu e plecat pînă la supermarket, ci puţin mai departe?" (soţul Irinei Păcurariu, Ticu Lăcătuşu, e alpinist şi merge pe Everest...). Linia aceasta uşor ironică e cea care îmi place în paginile revistei şi care o contracarează pe cealaltă, excesiv de sentimentală. Alice Năstase pluteşte între cele două, chiar şi în rubrica "Meniu de amor", articolul "Damf de despărţire": "chiar în clipa în care mîna lui frumoasă s-a lungit ca să mi se aşeze, într-o doară, pe coapsă, arsura grea şi nemiloasă din stomac mi-a amintit, vertiginos şi acru, că am azvîrlit fără discernămînt în ghiozdănelul aşezat mai la sud de diafragmă şi de suflet, într-un talmeş-balmeş indecent, şi citrice, şi fructe de mare, şi banane, şi vin, şi ciuperci. (...) L-am rugat să plece, spunîndu-i nu că mă simt balonată şi îmbibată cu alcool gîlgîit necugetat, ci că vechile dezamăgiri m-au făcut temătoare". Desigur că tabloul zugrăvit mai sus nu e dintre cele mai graţioase: dar tocmai combinaţia între spiritul pantagruelic şi cel sandra-brownian salvează textul din căderea totală în golul convenţional al revistelor pentru femei, mult prea tributare reţetelor. Textul Aurorei Liiceanu, "Pirostria: pentru ele - vis, pentru ei - coşmar", nu doar certifică această linie, ci oferă un ton şi mai potrivit: şi anume unul sec şi la obiect, capabil să analizeze exact şi la rece orice subiect, aparent sentimental: "Dacă n-ar fi existat aspectul biologic - dorinţa adîncă şi relativ neconsumată a femeii de a-şi asigura viaţa şi de a-şi pune la adăpost progeniturile - nu s-ar fi inventat căsătoria ca un contract social, şi nici nu ar fi ajuns să fie un spectacol. Pentru femeile care se descurcă, care au carieră şi bani, nunta este doar un spectacol. Este dorinţa de a fi balerina-stea". Tot pe această temă brodează şi o la fel de veche colaboratoare a revistei, Simona Catrina: dacă Alice Năstase excela pe latura sentimentală, Simona se remarcase, dintotdeauna, printr-o ironie cu tentă vulgară. În timp, stilul ei a evoluat şi s-a mai cizelat (nepierzîndu-şi total vulgaritatea). Concluzia articolului ei, tot despre căsătorie, e relevantă pentru întrevederea încurajatoare a unei epoci în care revistele pentru femei nu vor fi doar simple reţete: "Bărbaţii sînt totuşi proşti, în contextul dat. Ar fi avut la îndemînă o metodă sigură de a ne dezvăţa artistic de patima căsătoriei: să-şi fi făcut un obicei din a ne cere de neveste repede şi insistent, leşinat şi lipicios de romantic, în aşa fel încît ideea să ne exaspereze înainte de a ne seduce". (I. P.)