Scriitorul, eterna victimă

Cine este vinovat pentru faptul că astăzi reputaţia scriitorului a scăzut şi nu mai este la cotele din vremurile de glorie ale epocii comuniste? Ion Simuţ, în editorialul revistei orădene Familia (nr. 10, din octombrie 2006) nu are nici o îndoială: jurnalistul. "Cînd pornim la lucru, ne izbim întotdeauna de un bruiaj publicistic, justiţiar şi necruţător. Încă din ianuarie 1990 părea să se fi format în presă o Agenţie Naţională pentru Integritate, care ştia mai bine, fără să ia în seamă cărţile, cine merită şi cine nu merită să fie luat în seamă. Criticii literari profesionişti s-au simţit timoraţi de publicişti, care au dobîndit brusc o influenţă decisivă asupra opiniei publice. La fel e şi astăzi. Verdictele presei politice şi ale vorbitorilor la televizor trec repede ca infailibile şi indiscutabile." După ce expune astfel problema, Ion Simuţ face un mic istoric postdecembrist al ei. Imediat după 1989, a prevalat - este de părere Simuţ - criteriul politic de promovare a scriitorilor. În primul rînd, au fost scoşi în faţă scriitorii care se opuseseră regimului comunist. Cînd e să dea exemple, pentru a nu supăra pe nimeni (deşi, conform demonstraţiei, situaţia e trecută la capitolul "aşa nu"), comentatorul opinează că pe bună dreptate nume ca Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Monica Lovinescu sau Virgil Ierunca au început să fie pe buzele tuturor. Apoi, Ion Simuţ ne informează că a existat o perioadă în care scriitorii au fost validaţi ţinîndu-se cont dacă au fost sau nu membri ai partidului comunist (perioadă care a început cu întrebarea lui Dumitru Mazilu "Ce-aţi făcut în ultimii cinci ani?"). Deşi nu ştim să fi existat o astfel de perioadă, editorialistul ne demonstrează absurditatea acestui criteriu prin invocarea exemplului lui Paul Goma, el însuşi membru de partid. O altă filă în cartea istoriei siluirii scriitorului de către jurnalişti şi politică este - în opinia lui Ion Simuţ - cea a aderării scriitorilor la diferite partide: "Devenise mai important să participi, ca scriitor, la construcţia politică din interiorul unui partid de opoziţie. Aşa au procedat, implicîndu-se, Nicolae Manolescu şi Ştefan Augustin Doinaş. Mai pot fi date şi alte exemple, dar contează noul criteriu de valorizare publicistică a scriitorului român: activitatea într-un partid postrevoluţionar de opoziţie, contrapunîndu-se politicii cripto-comuniste. Puţini au rezistat pe această cale şi au descoperit că apolitismul lui Eugen Simion era, totuşi, o soluţie onorabilă a dezamăgiţilor". Nu discutăm cît de importantă, pentru imaginea publică a unui scriitor, era implicarea în politică şi nici despre cît de onorabilă era soluţia apolitismului iliescian marca Eugen Simion. Observăm doar, cu această ocazie, de pe ce poziţii combate Ion Simuţ. Unde vrea să ajungă dumnealui? Fireşte, la problema colaborării cu Securitatea, care "este încă o pacoste care afectează profund demnitatea profesiunii de scriitor, cu atît mai mult cu cît se extinde asupra mai multor nume". Concluzia? "Că în această ceaţă, răspîndită abundent de publicişti invidioşi pe prestigiul scriitorului, are de pierdut nu numai scriitorul, făcut rînd pe rînd oportunist, propagandist, securist, rentier, ci are de pierdut şi literatura." Din fericire, nu toţi scriitorii au fost oportunişti (de altfel, nimeni nu a afirmat asta), au mai rămas destui oameni onorabili. Pe de altă parte, interesant raţionamentul "te iei de mine, te iei de literatură, deci de valorile spirituale ale acestei patrii". Nimeni nu a pus în discuţie, de exemplu, valoarea operei lui Céline. Colaboraţionistului Céline însă, nici un regim democratic nu i-ar oferi credit sau o funcţie de decizie. ( C. P.-B. )