Sărbătorile cu cine-mi place

"Chiar dacă voi fi singurul cinefil din ţară care se va uita luni, 11 decembrie (ora 20,00, pe TVR Cultural), nu ezit să semnalez apăsat filmul din 1933 al extraordinarului regizor german G.W. Pabst, Don Quijote, cea mai fericită ecranizare după..." (recomandare în Dilema veche în urmă cu două săptămîni) Fiecare are Don Quijote-ul său, fiecare are un Sancho Panza al său cu care pleacă dimineaţa la slujbă, munceşte, trăieşte, ascultă "Neterminata" şi moare. Mitul e încăpător, vast, enorm cît balena lui Iona. Locuim în el, locuieşte în noi. Putem trăi în burta lui, ne putem ruga, acolo, în adîncul lui, să ne elibereze, ne eliberează, fiindcă nimeni nu-l întrece în generozitate şi în ştiinţa de a asculta o rugă, ne expurgă pe o plajă a vieţii şi acolo sînt suficiente o lance şi un asin, o farfurie pentru un coif şi o moară de vînt, ceea ce se găseşte la orice colţ de stradă, pentru a ne reconverti la donquijotism şi sancho-panzism, simultan, ascultînd calmi şi senini tropotele binecuvîntate ale Rosinantei şi ale catîrului, pe drumul stîncos spre Dulcineea. Fiecare are Dulcineea lui. Panica ar începe cînd nu i-am mai auzi, consonanţi, simultani. "Don Quijote"-ul lui Pabst are coerenţa esenţialei drame a intelectualului. Se poate şi aşa, fireşte - un Don Quijote camilian, acel Camil exacerbat la maximum care urlă într-o bună zi: "În ce altceva să cred dacă nu în romane?". Viaţă şi roman, carte şi existenţă, ficţiune şi realitate, literă scrisă şi gest vieţuit sînt una, n-avem răscruci, n-avem frontiere, drumul e larg, fastuos şi unic - viaţa dacă nu e ca în romane n-are sens. Pabst (cu Paul Morand scena rist) modifică învestirea cavalerului de către hangiu, acolada supremă îi este acordată pe o scenă în care comedianţi ambulanţi jucînd povestea lui Amadis - "comedianţii, Sancho, au fost întotdeauna prietenii mei" - sînt întrerupţi de izbucnirea pirandelliană a cărturarului înzăuat printre ei, sărind în apărarea oropsitei fictive. Lumea nătîngă rîde şi îl socoteşte nebun, comediantul îl trece dincolo, pe tărîmul Tristelor Figuri. Cavalerul îl trezeşte în zori pe scutier, îi cere să-l urmeze, să lase somnul, argumentul invocat fiind sublim: "Nedreptatea, Sancho, nu are nici ea odihnă", ceea ce nu-l va împiedica pe serv ca la întrebarea: "Nu te apasă nedreptatea?", el să fie sincer: "Nu prea!..." Sînt alese cîteva episoade-cheie (în care Şaliapin contează în primul rînd ca siluetă exemplară), cei doi se întîlnesc cu oile, cu ocnaşii înlănţuiţi, dintre care unul, memorabil, e autorul unei cărţi în care a căutat să dovedească faptul că nu există criminali, eliberatorii sînt lapidaţi de cei eliberaţi - precum a prevăzut Cervantes-Tatăl -, poliţia pleacă pe urmele nebunului care-şi declară mîndru profesiunea: "Cavaler rătăcitor, adică muzician şi poet" -, dar el nu fuge de poliţie, căci "de cînd cavalerii fug din faţa poliţiei? În faţa primejdiei, Sancho, îi întorci spatele!". Pînă intervine Monseniorul inteligent care apreciază - din nou idee sublimă - că "Don Quijote depăşeşte atribuţiile poliţiei" şi-l invită la curte, acordîndu-i suprema terapeutică pentru orice intelectual patetic şi exaltat: a-l pune în situaţia visată - a-şi trăi ficţiunea! I se acordă turnirul. Decepţie, păcăleală, vrăjitorii i-au dat un rival cu chipul, sub vizieră, al nepotului său, Carrasco... Cu un strigăt dement: "Iată duşmanul! Iată nedreptatea!", Don Quijote-ul lui Pabst se aruncă asupra morii de vînt, e probabil cea mai frumoasă luptă cu moara din cîte a realizat filmul, gînditorul fiind proiectat pînă-n pînzele albe - la propriu - ale aripilor şi învîrtit îndelung, pînă la nebunie. După care - coborînd dintr-o cuşcă parcă eliberat dintr-o cămaşă de forţă - e adus acasă unde i se oferă o viaţă nouă conform ordinului de sus: - Ardeţi-i cărţile şi iertaţi-l! Don Quijote vede rugul livresc, întrevede o clipă acea "viaţă nouă" fără cărţi şi moare. Aceasta e problema aleasă de Pabst din cea mai mirobolantă trigonometrie literară a lumii, ecuaţie cu o imposibilă necunoscută: a nu ucide oameni, în schimb a arde cărţi, deşi cu cît vor fi arse mai multe cărţi, cu atît vor apărea, spontan şi în proporţie de masă, Donchijoţi şi Sanchopanzi. Căci care e diferenţa dintre o carte şi un om? - "Les cons!", cum a strigat Sartre, cîndva, pe vremea cînd scria romane bune...