Revoluţionarul necunoscut

30 decembrie 2007   La centru şi la margine

În toată hărmălaia aceea teribilă de revoluţionari - de-ţi vine să adaugi imediat: "teribilă, monşer", într-o asemenea lumină descindeau cu toţii din "Boborul", din "21 februarie", din "nu uita că-s ploeşteancă" sau "am dat şi noi nişte martiri!" - în spectacolul acela întru totul enorm, că n-am alt adjectiv nici dacă mă tai, soro sau nene, în toată noaptea aceea furtunoasă, cînd şi "la Tucă" şi "la Mafalda" nu aveai loc să-ţi tragi sufletul, darmite un glonte în cap, de disperare, în faţa evidenţei cu care, la noi, istoria, da’ cine alta?, trece orice revoluţie din stradă, la palat şi de acolo, obligatoriu, lege organică, la ICRAL, în tangajul acela dintre emoţiunea simţirii şi convulsiunea expresiei în care nu numai că nimeni nu murea sub ridicol, dar ridicolul însuşi avea puterea să se ridice, deodată, sublim, la adevăr, acel adevăr spus pe şleau de cel care se proclama erou naţional: "Să vă fie clar că fără noi n-ar exista Tele7abc, Pro TV şi nu ne-am găsi aici!", ceea ce era la fel de exact ca Adevăr şi poezie la Goethe, la fel de patetic ca la Wajda Cenuşă şi diamant, eu, unul, am fost fericit că nu l-am găsit printre aceia pe singurul meu concetăţean în care îmi place să văd România revoluţionară de la ’89 (cu aceea de la ’48 lucrurile şi bibliografia fiind clare, iar cu mine şi cu cei din jurul meu, nu mai puţin: "pe 22", după două ore, între 14 şi 16 pentru intelectuali, trăite pe bulevard, între Romană, Lemnea şi Piaţa Victoriei, scandînd cu alte mii de involuntari agenţi ai KGB, CIA, Mossad-ului şi poate ai Hamas-ului: "Olé, olé, Ceauşescu nu mai e!", ne-am dus urgent la casele noastre fiindcă dintr-o maşină blindată, gata-gata să ne zdrobească, ni s-a strigat: "Fugiţi, vin 2000 de terorişti de la Sibiu!") El nu. În nici un caz - el nu. El era atunci la Jilava; îşi lăsase familia, nevasta, copilul acasă, avea deja familie la 20 şi ceva de ani, era controlor la ITB, acolo îl dăduseră după o hepatită care-l scosese din echipa de handbal unde jucase ca portar de cert talent şi mare viitor; plecase "pe 21" cu cîţiva prieteni, în piaţă, la Universitate, "fiindcă nu mai putea sta în casă", altă explicaţie mai frumoasă, mai înaltă, mai ideologică nu era dispus să-mi dea, "nu mai putea sta în casă...", a ajuns la "Inter", la baricadă, a intrat printre ei, a rezistat, nu s-a speriat şi chiar dacă s-a speriat, nu a plecat, pînă l-au prins şi l-au întins pe pavaj, l-au călcat în picioare şi l-au aruncat, cu alte zeci, în dubă, trimiţîndu-l la Jilava unde iar au început să-i bată ca "să le scoată revoluţia din cap", pînă spre prînz, cînd bestiile parcă s-au calmat, ca după-amiaza să le deschidă celulele şi să le strige să plece acasă, sînt liberi, a căzut Ceauşescu! Atunci, în entuziasmul acela de "Cîntec general", în precipitarea tutulor spre porţile închisorii, în acea primă secundă de libertate şi în minutul acela de fericire (nici una, nici alta nu durează mai mult), el s-a oprit în mijlocul nebuniei şi a strigat către ceilalţi: - Staţi! Staţi! DACĂ TOTUL E O FARSĂ? Nu s-a oprit nimeni, desigur - să nu-l fi auzit? Era cea mai simplă şi mai profundă întrebare, el a formulat-o, după ştiinţa mea, primul, înaintea tuturor filosofilor şi eseiştilor noştri, nu dintr-un fotoliu de analist, nu colocvial, nu într-un dialog social, ci chiar pe locul cel mai ingrat şi mai potrivit, la poarta dintre iad şi rai pe pămînt. E întrebarea cea mai inteligentă, cea mai crudă, cea mai dulce, cea mai curată şi cea mai murdară, eroica, la căderea unui tiran. Singura care rezistă, de veacuri, indiferent de orînduire. Din cauza ei, fiindcă n-a uitat-o, nu şi-a tras nici butic, nici certificat, nici firmă, nici spaţiu locativ, nici articole, nici interviuri, nici scaun de deputat, nimic, nimic, nimic. Îşi creşte copilul şi "o să vadă", mai mult nu declară. Nu-i dau numele. Dacă n-are butic, pămînt sau vilă, dacă n-are chip la 7abc, de ce să aibă nume pe afiş, în spectacol? De ce să nu existe şi un revoluţionar necunoscut, făr’ de statuie, făr’ de antet, purtîndu-şi crucea unei întrebări decisive la care răspunsul - în doi peri, bolborosit, niciodată clar - vine zilnic ca şi Judecata de Apoi. Cvasiepilog: Nici pînă azi omul nu mi-a dat semn că ar fi citit acest articol de acum exact 10 ani (apărut în Dilema, 10 octombrie 1997). Să nu-i fi căzut sub ochi? Să nu-i fi vorbit nimeni de el? Sau să-l fi citit şi să-l fi lăsat rece? Aşa mi-ar plăcea: să fie indiferent la elogiu, să nu suporte omagiul. Ar fi în sensul inteligenţei lui. Aşa să rămînă: necunoscut.

Mai multe