Primul atac de megalomanie

Nu-mi pot aduce aminte absolut nimic coerent, cît de cît edificator asupra acelei zile din '48, parcă din iunie '48, căci meciul cu Albania îl pierdusem cu 0-1 pe 2 mai, în Giuleşti, şi în aceasta constase "teza" pentru examenul de ziarişti sportivi: "Comentaţi meciul România-Albania 0-1", nimic nu-mi dă o lămurire de ce, după ce trecusem de teză şi din 150 de candidaţi rămăseserăm 10 pentru "oral" la redacţia Sportului popular (Brezoianu colţ cu Sărindar - asta-i precis!), de ce nu m-am dus la acel oral pe care dacă-l treceam - şi de ce nu l-aş fi trecut? - aş fi devenit ziarist sportiv şi nu acest personaj care nu ştie să înceapă o schiţă literară, tremurînd dacă va fi bună sau nu, convins că nu va atinge forţa unei nuvele intitulate "Moartea lui Ivan Ilici". De ce nu m-am dus să dau oralul la Sportul popular, să fi devenit un ziarist de fotbal, liber de orice altă angoasă decît aceea a unui penalti? Cred că am avut un atac de megalomanie, primul, la 18 ani, fiindcă în loc să mă duc spre redacţia ziarului de specialitate, mi-am luat o delegaţie de la Revista elevilor şi am plecat la Rîmnicu-Sărat, să scriu despre o expoziţie a gazetelor de perete din şcolile acelui orăşel. Ştiu că am ajuns la gară, dar (repet) de ce? - nu găsesc nici un punct de reper. Probabil că megalomania nu se ocupă cu detaliile. Nici impostura. Dar nici destinul? Bîjbîi ca un cititor de romane poliţiste căutînd asasinul. Îl ador pe Flaubert, "mor" după Roşu şi negru, urlu fără jenă că nu am scris eu Învierea - zece ani a stat bătrînul ca să-i găsească începutul acela cu indiferenţa lumii la venirea primăverii - mi-aş fi dat mîna asta cu pix între degete ca eu să fi fost autorul Speranţei lui Malraux (sau al Înfrîngerii lui Fadeev), îi admir pe Montherlant şi Isaac Babel, deşi operele lor se bat cap în cap, tremur şi azi ştiind că lui Marin Preda i-au plăcut cîteva nuvele de-ale mele, îmi zic că, la urma urmei, şi Maiakovski turba la gîndul că nu el a inventat trandafirul, dar toate acestea sînt păcătoşeniile unei megalomanii pentru care voi plăti toată viaţa; şi nu-mi pot da seama cum a apărut acel acces de nebunie care m-a făcut să urc în trenul spre Rîmnicu-Sărat, în loc să iau un tramvai şi să mă prezint la comisia aceea de oameni normali care căuta tineri normali, dotaţi să descrie şuturi, pase, driblinguri... Da, m-am băgat ca un bou în cea mai neagră gură a unui lup nemilos... Ce putea fi mai liniştitor pentru un om decît să povestească - obsedat de litere, dar şi de adevăr... - cum s-a stabilit un scor? Nici chiar viciat de cel mai "bandit" arbitru, rezultatul unui meci nu poate fi modificat, chiar dacă se ajunge la Scorniceştii acelui 18-0. Exactitatea, adevărul unui scor - ce poate fi mai bine bătut în piatră, în memoria popoarelor oricît de analfabete? Mă uit ca la un vis cum ar fi arătat ziua cînd aş fi văzut, ca tot omul, Hamlet, fără să doresc a mă întrece cu Shakespeare. Fiindcă luînd trenul spre Rîmnicu-Sărat, la această paranoia m-am înhămat - să rivalizez cu Shakespeare şi să mă tot frîng sub povarea neputinţei de a scrie ceva care să stea lîngă "Hagi Murad". Altfel - cum ar întreba, în rusa lui, Mîşkin, "idiotul" - za cem?, la ce bun? La ce bun zăcem? - cum ar suna în româneasca lui Camil Petrescu, singurul nostru scriitor care a dorit ardent să scoată un săptămînal de sport; a ratat (şi) ideea asta. Poate că alta ar fi fost viaţa mea dacă mă angaja Camil Petrescu la ziarul său de sport Jocul curat... E o traumă din care, iată, chiar cu a "patra" în auz, nu-mi revin. Hai, gata cu freudismele. Eşti matur (Dan C. Mihăilescu, în Dicţionarul Academiei, te scrie cu literă mare "Personaj") şi faci parte din juriul care conferă premiile "Ioan Chirilă" pentru cei mai buni gazetari sportivi ai anului 2005. Sînt ironiile sorţii. Omul se măsoară după liniştea cu care le îndură.