Povestea anilor noştri tineri

"V-am aşteptat 50 de ani." "Iar ne lăsaţi pe mîna ruşilor?" "NATO! NATO!" chemam, şi mai repede au răspuns Coca-Cola şi McDonald’s în România. Pepsi Cola era aici de mult, de aceea, am înţeles bine gluma din spotul lor publicitar: "Pepsi? La Litru? " Cine? Nea Nicu?". N-am priceput noi multe din Furtună în Deşert, nu era treaba noastră să-i judecăm, era şi tînără democraţia noastră şi departe războiul... oho, dar ce ne-am inflamat cînd Iugoslavia noastră vecină şi prietenă a fost bombardată de către americani, sanchi, forţele NATO, ştim noi că americanii conduc forţele astea... Şi ne-am inflamat şi ne-am inflamat pînă cînd am obţinut şi un beneficiu: micul trafic de frontieră, marea îmbogăţire din Clisura Dunării. Bani buni am făcut. Nu puteam să rămînem nepăsători în faţa embargoului impus. Americanii nu erau aşa hamburgeri " cum credeam " şi nu de puţine ori ne-au tăiat Clauza cea mai favorizată, ne dădeau ratinguri de ţară, rapoarte negative. Pe scurt, împreună cu UE, nedreptăţeau o naţie cu o istorie adevărată, nu ca a lor, şi mai ales cu nenumărate mineriade, lupte de stradă, adîncă instabilitate " cum ei nu vedeau decît în filme. Din seninul superbiei lor, au căzut avioanele peste WTC. Nu, nu eram nebuni să nu fim solidari. Am trăit pînă la lacrimă nu doar moartea atîtor oameni nevinovaţi, ci şi prăbuşirea mitului invincibilităţii. Am fost pe fază şi am răspuns prezent: da, vrem răzbunare! Vrem lichidarea terorismului. Şi forţele noastre armate şi astăzi mărşăluiesc prin Afghanistan. Da, vrem doborîrea arogantului Saddam, dictatorul, prietenul lui Ceauşescu. Şi, la fel, am participat la eliberarea Irakului din mîinile dictaturii. Nu, n-a fost degeaba. Am intrat aşa cum eram, aşa cum ne cunoşteam, aşa cum ne cunoşteau, în NATO şi, apoi, cît ai clipi, trecînd peste steguleţe, semnale negative, şi în UE. Obligatoriu, una fără alta nu se putea. Cerul a întîmpinat momentul divin: trimiţînd un curcubeu, de spuneau americanii că sînt la Hollywood. Am cîrîit că nu ni s-au ridicat vizele, că e nedreaptă "Loteria vizelor", dar ce bucurie mai mare poate fi decît aceea ca militarii americani să mărşăluiască prin baza de la Kogălniceanu. Fete drăguţe în zonă sînt, vinul e aproape. Le arătăm noi americanilor! Visul s-a împlinit. Sînt dificultăţi privind un contract banal cu Bechtel, unul de construire a unei autostrăzi, care de patru ani e blocat, a fost ceva aromă de gîlceavă şi în omorîrea lui Teo Peter de către un puşcaş marin, dar şi în bănuiala repetată că noi am fi adăpostit prizonieri din închisorile CIA. Trec. Avem şi noi specificul nostru, un "Yes, yes" adresat repetat secretarului de stat de către Cioroianu, ministru de Externe. Te pui cu ăia marii? Nu poţi, te spulberă. Uite, bă, au şi ei Caritasul lor, hahaha. Un preşedinte negru pe vreme de criză? Nu e prea îndrăzneţ? Atît avem de întrebat, a nu se înţelege altceva.