Pentru a alunga ideea de dambla

- din "Exerciţiile de oarecare posteritate" - România literară a aniversat 40 de ani de la apariţie Dacă rămînem la cea mai puţin trufaşă, dar şi cea mai corectă definiţie a scriitorului - aceea "a omului străbătut de fraze" - atunci ar trebui să admitem că azi ne strîngem, cu o plăcere care sfidează benefic fireasca modestie, în jurul cîtorva propoziţiuni concise şi grele pe această vreme a vorbelor mari şi goale care numai chef de sărbătoriri literare nu au. Totuşi, după ochiul meu, dispus azi la duioşia drăcească a finalului din Educaţia sentimentală, nu sîntem mulţi - şi cu atît mai bine! - cei care avem suflul şi sufletul pentru a consacra cele trei decenii de existenţă* ale României literare într-o sărbătoare a literelor. (Ce termen propriu pentru cei care ne-am petrecut ani şi ani, amiaza zilei de miercuri, aşteptînd lîngă "fetele de la corectură" modificările de la secţie şi cenzură, după tratativele lui Roger Cîmpeanu cu ceea ce numeam "neantul şi nen’tu".) Din cele cîteva fraze care mă străbat reţin următoarele: Timp de 23 de ani am făcut parte din corpul de literă (şi de balet, da, un fel de "chorus line") al colaboratorilor permanenţi. Nicolae Breban mi-a propus în 1970 să ţin o rubrică săptămînală a filmelor de la televiziune şi acest "Telecinema" a apărut fără întreruperi pînă în 1993, cînd m-am luat cu prea multe dileme irezolvabile, ca pînă atunci, prin cinema. Propoziţia asta: "Am ţinut 23 de ani Telecinema-ul la România literară" e din cele cîteva, puţine, care îmi fac bine atunci cînd caut să calc numai pe bordura trotuarului, pentru a-mi verifica echilibrul, alungînd tenace, pas cu pas, ideea de dambla care ne încearcă în clipe privilegiate ale vieţii în România. Am strîns - "tăiat", montat, mixat - în două volume tot ce a fost durabil în tabletele acelea, ca unul care nu văd vreo jignire dacă cineva îmi spune că-s mai bun ziarist decît nuvelist sau invers; am foarte puţine de schimbat sau de şters - nici n-aş face-o... - din acele două volume cu care m-aş prezenta liniştit la orice comisie de revizuire literară (pe lumea asta, nu pe cealaltă, acolo e o altă poveste) condusă de orice magistrat al criticii literare de azi, gata să judece pornind de la "prezumţia de vinovăţie pentru deţinerea de rubrică permanentă la Breban şi Ivaşcu", alături de Geo Bogza, Nicolae Manolescu, Zigu Ornea, Ana Blandiana, Romulus Rusan, machetată lîngă cronicile lui Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Dana Dumitriu, Mircea Iorgulescu, Gabriel Dimisianu, acel corp de critici care făceau ca joia să însemne pentru mulţi români inteligenţi întrebarea: "ce e azi în România literară...?". Şi fiindcă "tot sîntem în picioare cu un pahar în mînă" (citat Mazilu) e cazul ca tuturor celor mulţi şi nu chiar mărunţi, congestionaţi azi la auzul unei asemenea situaţii - să scrii bine, cu poftă, cu iluzie, cu subversivitate, sub tiranie - să le urez sănătate, tot atîta cît le-a asigurat atunci România literară pentru a rezista mental pentru ca azi, tot ei, să aibă energia maniheistă prin care pun sub semnul dispreţului amarnica rezistenţă prin cultură. În fond, dacă n-am fost la Austerlitz, Waterloo şi Borodino, încă putem citi neşantajaţi Educaţia sentimentală pînă la paragraful final: "Şi, dezaprobîndu-şi tinereţea, îşi spuneau la fiecare frază: ŤÎţi aduci aminte?»". Se iscă o poveste care n-a putut fi uitată nici după trei ani (sau 30 - n.m.). Ei şi-o povestiră cu amănunte, fiecare completînd amintirile celuilalt şi, după ce sfîrşiră, Frederic zise: Asta-i tot ce-am avut mai bun! Da, poate! Asta-i tot ce-am avut mai bun! - zise Deslauriers." * Acest articol a apărut la 15 octombrie 1998, cu titlul de mai sus. Convins că pericolul damblalei nu e deloc perimat şi la fel de încredinţat că România literară continuă săptămînal să ne păzească de acest prost lucru (cf. definiţiei nemuritoare date de Caragiale oricărei nenorociri), am găsit că şi la a 40-a aniversare a revistei textul rămîne valabil, sperînd că nu voi avea nimic de modificat nici la a 50-a.