Pana mea, încă o revistă...

Un semn în plus că literatura românească este tot mai încăpătoare, mai variată şi mai dinamică este şi faptul că, în ciuda lipsei de audienţe publicistice (reduse, în cea mai mare parte, tot la fondul comun de scriitori-cititori), încă mai apar reviste. Cea mai nouă revistă de literatură este Pana mea, un fel de Şi Mai Noua Literatură, în măsura în care vîrsta scriitorilor care colaborează aici pare să nu aibă limite inferioare, mulţi dintre aceştia fiind debutanţi (sau nici măcar) şi, în majoritate, poeţi. Ca să preiau un clişeu de marketing, Pana mea (un alt proiect aparţinînd neobositului Un Cristian) este o revistă literară de nişă: scriitorii foarte tineri scriu despre ei înşişi, îşi afişează e-mail-urile, au blog (http://pm. ablog.ro), sînt înfrăţiţi cu revista web tiuk! într-o încercare de a fluidiza cît mai mult comunicarea dintre ei şi cititori/alţi scriitori. Pana mea este, dacă vreţi, interfaţa de hîrtie a unui site literar unde scrie şi este invitată să scrie junimea literară a momentului. Marele neajuns al revistei este că pare o revistă făcută de ei pentru ei, cumva autosuficientă, dar să nu fim cîrcotaşi, este o revistă de generaţie şi, cel mai important, lucrurile demne de citit sînt mai multe şi mai atractive decît în revistele literare consacrate (avem în acest moment cîteva zeci de reviste literare fantomă, moarte de mult şi lăsate să bîntuie prin peisajul ruinat al publicisticii culturale). Iată ce am citit cu plăcere în nr. 2, pe iunie: ancheta "De ce migrează autorii de la o editură la alta?", împărţită în două: pentru editori şi pentru scriitori consacraţi şi nedebutaţi (editorii ar trebui să citească cu atenţie ce spun scriitorii care, însă, ar trebui să fie ceva mai destinşi şi mai puţin fatalişti, că doar sînt tineri, ce pana mea!), topuri ale blogurilor literare (citez din articolul lui Constantin Vică: "Scriitorul fără editor este un blogger pierdut. Trecînd în mediul digital, el uită să-şi asigure textul, intervenţiile. Da, despre proprietatea intelectuală este vorba şi despre multiplele moduri de a licenţia un blog. Mulţi nici nu-şi dau seama că-şi asumă responsabilitatea pentru ce scriu, dar ceea ce scriu nu e în proprietatea lor. Ci a celui ce le oferă spaţiul de exprimare. Sau pică automat în domeniul public, de unde oricine poate extrage orice şi îl poate trece în proprietatea personală. Dacă mîine aş edita un roman din ceea ce citesc pe bloguri, m-aţi da în judecată? Poate da, dar nu veţi cîştiga."), ultimele două scurte interviuri (cel puţin aşa spune poeta) ale Angelei Marinescu (de citit măcar fragmentul în care vorbeşte despre relaţia cu Mariana Marin), proză de Ştefania Mihalache (mai bună decît romanul de debut) şi de Alexandru Vakulovski (tot aia), poeme de Marius Ianuş, Dan Sociu, hose pablo ş.a., cronici de Bogdan Creţu şi Cosmin Ciotloş (atenţie la băieţii ăştia, sînt buni), o scrisoare pentru Sorin Stoica a Ioanei Morpurgo (din păcate, spiritul minunatului scriitor care a fost Sorin Stoica deja s-a pierdut, acel amestec de generozitate, toleranţă, talent, umor, bun-simţ şi modestie pare astăzi o imposibilă ciudăţenie), continuă topurile cărţilor de proză şi de poezie românească (pe decenii) alcătuite de scriitori (în acest număr, Octavian Soviany şi Radu Vancu), un interviu inedit cu Gheorghe Crăciun luat de M. Vakulovski în iarna lui 2001, cu multe afirmaţii pe care scriitorul şi le-a revizuit între timp. ( M. C. )