Omagiu

8 iunie 2006   La centru şi la margine

...Totuşi, Errol Flynn nu a picat din cer. Humphrey Bogart nu a picat din lună. Olivia de Havilland nu s-a născut din spuma mării. Bătăliile navale dintre piraţi şi nepiraţi, luptele maritime în valuri de praf de puşcă, şarjele de cavalerie cu săbiile scoase luminos din teacă, duelurile om la om şi colective, prin deşert şi pe cîmpii, pe munţi şi pe punţi - toate astea pe care le vezi numai la cinema, nu au apărut de la sine. Situaţiile în care o femeie frumoasă iubeşte deodată doi bărbaţi la fel de eroici, unul mai elegant decît celălalt în nefericire şi în împlinirea datoriei, fiecare dintre ei încurcînd cum nu se poate mai rău o femeie prinsă între două virtuţi fundamentale, exact ca în Virginia City sau în Casablanca Marocului, nodul de lacrimi bine legat cu o oarecare fineţe, dar şi cu o anume robusteţe, scenele astea la care e o prostie să fii prea inteligent şi adevărata inteligenţă e să fii naiv ca în faţa celor patru puncte cardinale şi cardiologice, cineva, totuşi, le-a conceput şi le-a pus pe pînză pentru eternitate. Acel cineva a fost cineva şi, chiar dacă nu a revoluţionat cinematograful, a fixat cîteva prototipuri de actori, de scenarii, de mixaj între muzică şi chip, de o rezistenţă curat sublimă. El a fixat momentele grele în care muzica lui Max Steiner tace. El a dat un stas al echilibrului dintre lacrimă şi elan, dintre evidenţa aţîţătoare şi misterul nu prea complicat, dar adevărat. Prea puţini critici l-au săltat din acest savoir faire confundat, nu o dată, cu mediocritatea. Totuşi, el a dat cele mai bune pagini de roman popular pe întuneric. Milioane de spectatori nu-i ştiu nici pînă azi numele, ei moştenind vremea cînd actorul era mult mai important decît regizorul. La Paris, Le Monde scria pe prima pagină că Robin Hood din 1938 e o perfecţiune şi constituie cea mai frumoasă legendă pusă pe ecran. Cine a făcut acum 70 de ani Robin Hood cu Errol Flynn? Cine a fost primul care l-a "văzut" pe Errol Flynn în rolul lui Robin Hood? Cine a făcut (în acelaşi an cu Robin Hood, auzi inspiraţie!) Îngeri cu feţe murdare, la care şi azi, dacă nu eşti foarte prost, cu un simţ al ridicolului prea nociv dezvoltat, plîngi sincer de dai în groapi? Cine a făcut Vulturul, dar şi Lupul mărilor fără de care nu ne-am fi jucat prin pivniţele şi luminatoarele bloculeţelor din aleea Popa Nan şi de pe Poteraşi? Sau Elisabeth şi Essex la care critica poa' să rîdă mult şi bine că mătuşii mele, tanti Silvi, ultima rămasă în viaţă, aproape oarbă, nu i se va şterge "din faţa ochilor" cum o devora pe Bette Davis privirea lui Errol Flynn... Daţi-mi voie să smulg masca şi vălul de pe chipul ignoranţei şi - apelînd pudic la un capitol esenţial din cursul meu de cinepuericultură - să dezvălui adevărul: Toate aceste filme şi cîte altele, pînă la cifra de 88, le-a făcut un om numit Michael Curtiz, născut la Budapesta în 1888 şi înscris în actul de la primărie drept Kertesz Michaly. Fără el, nu i-aş adora pe Fellini şi Tarkovski, pe Stroheim şi pe "domnul Bu�uel", nu aş ţine pe creierul sufletului meu îmbrăţişarea dintre "Marseieza" şi cîntecul lui Sam din Casablanca, mixat cu mîrîitul lui Bogey: "Sam, ţi-am spus să nu mai cînţi asta!". Căci, retorică a tuturor retoricilor, pe toţi dracii şi pe toţi piraţii lumii, pe toate enciclopediile şi pe toate gusturile, la naiba, el, Michael Curtiz, a făcut Casablanca, filmul de o maximă iradiaţie fotogenică şi sentimentală, după un scenariu socotit azi cel mai bun din toate cîte au fost, ceea ce nu-i aşa, nu-i deloc aşa, pentru mine cel mai bun script rămînînd cel de la Unora le place jazzul, care ne defineşte perfect condiţia umană de saxofonişti şi contrabasişti prinşi între două bande de gangsteri.

Mai multe