Odă ţiganului borît din Sinaia

11 august 2005   La centru şi la margine

Să trăiască acest ţigan! Iar cînd i-o veni vremea, să locuiască în lumea drepţilor pe tonele de cauciucuri pe care le reşapează, umflă de 16 ani şi să bea tone de bere "Noroc" tot de la AF Nuţi! Păi, cum altfel să te exprimi ca şofer? Faci o pană tîmpită în Sinaia fiindcă ai luat un colţ de bordură şi tu nu ai nici măcar o roată de rezervă validă, fiindcă şi pe aia tot într-un colţ, dar de stîncă, ai belit-o şi nimeni din Bucureştiul ăsta nenorocit nu se bagă să ţi-o facă. Boieri, de! Pe scurt, rămînînd în Sinaia, prin pustietăţile Cumpătului, fără roţi, două, la maşină, iată-mă tîmp cu soarele în cîrcă. Şi cum nu am altă treabă, o iau pe jos în căutarea unei vulcanizări. Pe şoseaua ce ocoleşte Sinaia, dincolo puţin de drumul ce se face spre Cumpătu, zace un ţigan negru tăciune într-o aia de tablă înconjurat de roţi de toate mărimile. Bea tot timpul bere "Noroc" şi zice: "Facem!". Nu ştii dacă să ai încredere în el. Normal, îţi vine să-l calci pe grumaz, să nu ai încredere în el, să-l înjuri de naţie, să-i aminteşti de mă-sa, dacă nu te rezolvă. Dar ţiganul acesta nu are mamă, tată, fraţi, surori, nevastă. "O murit, bre!", e liber ca pasărea cerului. Adevărată cioară. Nu vorbeşte mult, deşi e cherchelit tot timpul. Se mişcă haotic în încăperea lui de tablă. Parcă nici nu munceşte şi te scoate din sărite că tu, cu maşina ta străină, eşti tratat ca un ins cu Dacia 1310. Se opreşte din făcutul găurii tale şi se duce să pună aer la Dacie! Ţi se taie răsuflarea, îţi vine să-l calci pe mîinile alea negre de la natură şi funingine. Ştii că nu îţi face roata la timp, el ştie că ţi-o face! Mie mi-a făcut-o! Niciodată nu am crezut că o roată se face după ritmuri numai de un ţigan amărît stabilite. Cum a putut cioara asta să oprească timpul în loc şi să îmi cîrpească gaura din roată, din minte, din suflet, să pună un petic cald peste haosul şederii mele degeaba în prăpădita Sinaie, în loc să fiu în capitala mîndră, unde fac bani? Cum poate ţiganul ăsta, nu-ştiu-cum-îl-cheamă? Îi ştiu doar maieul alb pe vremuri, negru de mult, îl recunosc după patul pe care doarme, de luni pînă duminică la ora 14, în încăperea de tinichea fără aer, fără lumină alta decît un foc bun de perpelit cauciuce. Acum, faptul că am ajuns întreg în Bucureşti mergînd pe mîna ţiganului, ce m-a îndemnat s-o forţez la 180 pe oră, era treaba lui. Treaba mea este că neavînd bani toată săptămîna şi neavînd timp cînd am făcut rost de bani, nu mi-am luat nici un cauciuc nou. Dacă fac pană e pana mea, nu a ţiganului. Şi mai am o veste proastă pentru mine: am lăsat ţiganului şi roata de rezervă făcută ferfeniţă. A jurat pe inima lui roată că mi-o face şi să i-o plătesc înainte, că luni o am. Cred că m-a tîmpit comoditatea sau încrederea în ţigan. Omagiu ţiganului! Huo eu!

Mai multe