Odă spre slava meseriei de scenarist

Îmi plăcea să-l numesc, în cinstea lui Umberto D., Cesare Z. Puer ca în Sciuscia lui, de multe ori, după ce lumea se săturase de neorealism, mi l-am închipuit mergînd prin oraş, demn şi amărît, sărac, în haine curate, purtînd în braţe nu un căţel alb, ci o povestire: - Cine mi-o cumpără? - Cu ce e? - îl întreabă o doamnă tînără şi tristă, aducînd cu Monica Vitti, în Eclipsa. - Cu un scenarist care v-a dat Hoţii de biciclete... - Nu se mai cere... - îi comunică, miloasă, doamna. - Dar ce se cere? - întreba Cezare Z., tuşind politicos, strîngînd manuscrisul la piept împreună cu căţelul alb. Cu el nu mă ruşinam de melodramă şi de gesturile ei, de milă şi fraternitate, de Andersen şi de Collodi, de împărţirea lumii în mizeri şi bogaţi; le găsea imediat acea contradicţie care-ţi ridică un nod de lacrimi în gît, atunci cînd emoţia umană (mai există şi ea, ca o condiţie...) pune gheara ei pe un adevăr, ca un angor pe o inimă. El nu era dintre acei care evită - invocînd luciditatea! - să dea bunului-simţ, cît mai bunului-simţ (dacă aşa i se zice acelei "glande" metafizice...) dreptul la un plîns fără ruşine, dar şi fără maniheism. Deţinea secretul lacrimii inteligente, fără de care mai cu seamă cinema-ul devine tehnică lipsită de dragoste. Ascuns şi pierdut în viteza unui generic de film, (ce v-au spus vreodată numele încîntătoare a doi colegi de ai săi: Age şi Scarpelli?, pentru mine erau din galaxia fraţilor Grimm!) forţa lui Cesare Z. ţinea de ceea ce Rebreanu socotea că decide în toate artele prozei: pulsul vieţii; poate că nimeni ca el, dintre libretiştii acestei opere populare numite film, nu a văzut, nu a simţit şi nu a priceput colţul de stradă, cu banala şi uimitoarea lui foială, transfigurîndu-l, cu o mînă de Flaubert, grand réporter, într-o răscruce de forum şi confesional; a extras dintr-o rufă pusă la uscat - sau dintr-o scrumieră, cum se mîndrea, roşind, Antoşa Cehonte - o cantitate imensă de existenţă; a descoperit în cotidian tot atîta miracol cît alţii în abisul unui vis. Nu o dată am vrut să-i scriu întrebîndu-l cum îi sună un scenariu în care nu ar fi altceva decît primele 48 de ore din viaţa unui om, după ce a văzut la cinema "Milano" din Bucureşti, pe Calea Călăraşilor, filmul Umberto D. Cum arată viaţa după Umberto D.? Cum vrei să devii mai bun - şi nu poţi? Cum vrei să devii feroce - şi nu poţi? Ce-ar fi zis Cesare Z. de un Umberto D. ca miracol la cinema "Milano", în Bucureşti, pe Calea Călăraşilor, mai sus de Hala Traian? M-am răzgîndit, după încă un Umberto D. la Cinematecă, la nu mai ştiu a cîta vizionare. Carlo Battisti în preajma gîndului că va trebui să cerşească, încercînd să deschidă palma pentru a cere şi întorcînd-o imediat, îngrozit, prefăcîndu-se că vrea, ca tot omul, să vadă cît de tare plouă, te lua cu frig şi cu sfîşeală dostoievskiană. Cum, care Battisti? Actorul! Neprofesionist genial, precum Lorenzo Maggiorani, tatăl din Hoţii de biciclete... O să se întrebe într-o zi "care Zavattini?" Mă tem. Ştie cineva ce înseamnă acest nume fastuos - Suso Cecchi d’Amico? Aţi auzit vreodată întrebarea: "Vă place Guerra, Tonino Guerra?" E soarta tuturor scenariştilor în această operă de trei parale care e lumea mare. Mă solidarizez cu greva justă a scenariştilor hollywoodieni ridicînd această odă pentru cel mai iubit dintre noi, aceştia, scribii poveştilor filmate; ea însăşi face parte dintr-un scenariu pe care nu mă jenez să-l divulg: este un text apărut în România literară, la 9 noiembrie 1989, în ziua cînd, la Sofia, cădea Jivkov (după Honnecker în RDG), şi nu ştiam ce să scriu ca să treacă de cenzura ceauşistă cu ochii în 44, dar nici să-i fiu pe plac; recunosc că nu eu am inventat această secvenţă a unei nopţi - lipsite de eroism, dar nu şi de angoase - dintr-o istorie fie necunoscută, fie ignorată, fie dispreţuită de mulţi scenarişti mondiali pe care, la fel de confratern, nu-i invidiez.