O zi fără maşină

O zdrăngăneală la maşină nu vine niciodată singură. Mai ales la o maşină străină. Aşa se face că am umblat zdrăngănind vreo două săptămîni crezînd că e scutul motor şi scutul de noroi. Am fost pentru scuturi la asigurare, la service, mi se vor pune noi şi frumoase. Dar cînd zdrăngăneala te urmăreşte şi după o programare peste o lună la tinichigerie, cauţi alte cauze. Şi găseşti. Era vorba de plăcuţele de frînă. Vorba lui Vali din parcare: "Bă, tu eşti nesimţit? De o lună văd că sînt duse plăcuţele. De vreo săptămînă sînt duse discurile". Şi uite aşa mă programez iar, dar rapid, în două zile. Şi în ziua aia sfîntă a programării am spus să nu mă ating de maşină decît cînd îi vine sorocul reparării. Şi era o ploaie pe mă-sa de miercure, o ploaie în care a plouat cu toate rablele pe străzile oraşului. Rablă după rablă, taxi după taxi, jeep după 4 x 4, toate au zăcut la stopuri ca nişte cadavre. Şi tocmai atunci m-am trezit să am şi eu treabă de la Preciziei la podul Fundeni şi înapoi în Ştirbei şi din Ştirbei la podul Otopeni şi de la pod înapoi şi iar în Otopeni. Cît au fost? Vreun milion. De plîng şi acum după urletele, frigul, ploaia, cheful tîmp de a vrea să fac lucrurile la timp, într-un timp ce era doar de chiloţeală fără poftă. Deci, iau taxiul şi merg pînă pe Preciziei, mînca-mi-ar viermii creierul de tot că am avut o asemenea idee păcătoasă. Şi dacă nu a făcut taxiul o oră şi jumătate, încercînd toate scurtăturile, iubind toate stopurile, pînă în Militari, atunci să nu mi se zică tîmpit. Şi cum era pe banii mei, adică eu stăteam, el avea treaba condusului, iar aparatul lui de taxare număra criminal fiecare leu, tot el a început să se enerveze la drumul spre Fundeni. Bă, dar cum să spun, eu dădeam banul, el se enerva. Tot mai mult! Nu-mi venea să cred. Cum? Nu ocuparea taxiului cu o cursă lungă şi grasă îl face fericit? Nu, înjurături de mama lui Băsescu, tata lui Videanu, tablourile lui Năstase şi bătrîneţea lui Iliescu. Toţi ajunşi, dintr-un condei, nişte idioţi, nişte golani de cartier urcaţi de el în funcţii şi coborîţi cu scuipaturi. Şi cum de la 8 la 11 sînt trei ore, uite-mă în centrul oraşului. Îmi iau tărăboanţa s-o duc la service şi fac două ore pînă la podul Otopeniului, la service. Toţi eram cadavre în coşciuge. Şi rîdeam ca boul cînd zgomotul maşinii mele îi făcea pe ceilalţi să se uite dubios la propria lor maşină. Şi eram vesel şi pentru că şi vedeam pe unii cum încercau să facă zigzaguri, să umble ca pe serpentine printre maşini, umplînd locul unuia care demara mai încet. Hop-hop! Hop-hop! Mamă, ce am mai înaintat! Şi văzînd eu două ore în sac îmi spun stau la service pînă îmi fac maşina. Nu umblu teleleu. Dar veştile umblă grele de bani: "domnule, aveţi toate plăcuţele paradite şi două discuri. Deci, în total...." Bărbate, mi-a dat o sumă care m-a aruncat pe spate! Păi, eu nu am banii ăştia, mi-am dat seama şi era musai să mă întorc în javra aia de oraş. Patru ore de mers cu taxiul. Şi norocul îmi surîde: un taxi venea gol de la Otopeni. Urc şi mă amuz cu şoferul de un concurs pe Radio Star unde o gîscă nu ştie unde sînt Bucegii. Nu mai e şcoala de dinainte. Şi tocmai atunci sună mobilul meu. "Domnule, e nevoie să înlocuim şi un cap de bară!" Cît? Bun! Cu un milion în plus, ce mare treabă... oi găsi! Şi zic da! Şi mă împrumut eu de prin trei locuri de bani şi nu vă faceţi o idee rea, dar ţuşti în taxi cu mintea mea proastă şi trupul meu cocoşat. Doar că de la service mi s-a mai şoptit un pic: "Domnule, senzorul airbag nu poate fi reparat. Trebuie schimbat tot calculatorul. 8 milioane!" Am urlat să nu se atingă de el că vin eu. Eu, cine sînt eu fără bani în buzunar şi cu maşină?