O trăire specială

18 august 2005   La centru şi la margine

Totul ar putea începe ca în interviurile neverosimil de adevărate ale lui Istodor: " - Cum a fost debarcarea pe insula Elba? - E o scenă care a necesitat o trăire specială. Filmările au avut loc la Costineşti, pe promontoriu, unde e un curent de aer foarte puternic. Am făcut un contact spiritual cu marea, cu vîntul, cu zona şi m-am transportat în Elba. Eram Napoleon în Elba, singur, abandonat... Nu-mi venea să cred că m-au lăsat acolo, aşteptam să vină cineva să mă ia... - Care a fost cel mai dificil moment la filmări? - Scena primei abdicări în care trebuia să mă despart de soţie şi de copil. Au vrut să-mi pună lacrimi false, dar le-am spus că nu e nevoie. Pur şi simplu m-am pus în pielea lui, m-am identificat cu el, am trăit ce a trăit el atunci. La finalul scenei, toată echipa aplauda. Pînă la urmă, eu sînt Napoleon, nu? L-am jucat şi pe Stalin, dar nu se compară... A trebuit să parcurg zeci de ţări, să mă transpun pentru a da credibilitate personajului. Înainte de a turna un cadru mă rugam la Dumnezeu, să mă ajute. Înainte era undeva, sus, pe un piedestal, îl priveam cu admiraţie, îl consideram cea mai impresionantă personalitate. Aceste lucruri sînt încă valabile, doar că acum m-am apropiat de omul Napoleon pe care îl iubesc foarte mult, cu slăbiciunile lui, ca ale fiecărui om. Marea lui slăbiciune au fost femeile: mama, Joséphine (prima soţie), Contesa Walewska (amanta). Şi-a iubit foarte mult fiul şi soldaţii. A fost complexat, însă doar un pic, de aspectul fizic, cînd a fost la şcoala de cadeţi... Din şcoala generală mă tot documentez (rîde). Pe de altă parte, mi-e şi un pic frică de el. În unele scene, m-am rugat la Napoleon să mă ierte dacă greşesc, dacă nu respect întru totul realitatea...". Primul meu impuls este să mă rog nu lui Dumnezeu şi nici lui Napoleon, ci de actor, de Vasile Muraru, să nu vadă, în montajul meu din interviul acordat Evenimentului zilei, nici vreo băşcălie, vreun mişto, vreo răutăciune - cum se zice azi, popular, ironiei totdeauna suspectă de ce-i mai rău pe lume. Nici vorbă de aşa ceva - îl asigur. Fireşte, între doi oameni care nu s-au jenat niciodată să fie comici, poate că acest impuls nu ar trebui dezvăluit; dar trăim în România dată în paşte tot anul şi asemenea precizări, oricît de stîngace, sînt necesare. Încît voi continua mărturisind că în aceste zile cu "El Ni

Mai multe