O ştire nebăgată în seamă

Un foarte important tînăr regizor din aşa-zisul "nou val" îmi spunea acum cîtva timp că el preferă să vadă filmele acasă, în loc să meargă la cinema şi să audă cronţăindu-se popcorn... Obişnuit cu vizionările de presă, e drept că nu prea mă mai ciocnesc cu "moravurile de spectator" ale publicului de mall; ştiu, fireşte, că - pe lîngă popcornul importat din SUA, care cronţ-cronţ din toate părţile - mai există şi obiceiul (nu se ştie de unde importat) de a vorbi la telefon în timpul filmului. Singura explicaţie "logică" pe care o găsesc acestui obicei (care te face să beep-beep în toate direcţiile!) este că spectatorul de film, spre deosebire de cel de teatru, ştie că o conversaţie la telefon nu "deranjează" acţiunea de pe ecran, nu? ("Ba nu!", vorba lui Borat.) Dar vizionarea la domiciliu, chiar şi de pe DVD-ul cel mai meseriaş, chiar şi pe plasma cea mai performantă, chiar şi cu căştile cele mai "up-to-date", nu te poate face să simţi bucuria Cinematografului văzut pe un ecran mare! Oricît de mare plasma, oamenii aceia sînt mai mici decît cei de pe un ecran; şi oricît de "izolat" în vizionarea la domiciliu, nimic nu poate înlocui plăcerea de a fi într-o sală de cinefili, răsuflînd la unison în ritmul aceluiaşi film... M-am gîndit recent la toate acestea, culmea, nu într-o sală de cinema, ci într-una de concert - la al doilea concert SoNoRo, la Sala Auditorium; un program de muzică de cameră, care a ridicat în picioare publicul nu foarte numeros (dar în care se afla şi Francis Ford Coppola!). Ascultînd piese de Prokofiev, Poulenc sau César Franck mi-am dat seama că ceea ce mi se oferea nu erau doar nişte interpretări virtuoze, ci şi un răstimp privilegiat în care să nu fac nimic altceva decît să le ascult! Într-o sală de concert (de cinema) eşti sustras timpului comun, oarecare şi indiferent, şi primit într-un timp excepţional, unic şi irepetabil: eşti prins într-o "enclavă" desfătătoare care presupune, pe lîngă multe alte lucruri plăcute, suspendarea ta din ciclul momentelor-în-serie... Am făcut tot acest lung preambul pentru a "introduce" o ştire pe care am găsit-o în Les inrockuptibles (556/3 oct. a.c.). Titlul articolului este "Hollywood en jeu", iar şapoul spune aşa: "Jocul video este oare viitorul cinematografului? Este, în orice caz, singurul care rezistă dematerializării digitale şi pirateriei. O pleaşcă pentru Hollywood, care pariază din ce în ce mai mult pe asta". Este vorba despre un proiect care implică un regizor oscarizat ca Peter Jackson (Stăpînul inelelor) şi Mircosoft Game Studios, o ramură a imperiului Bill Gates destinată dezvoltării jocurilor video. Acordul între cele două părţi presupune crearea unui studiou, Wingnut Interactive, condus de Jackson; prima "dezvoltare" va fi aceea a unui joc foarte prizat, intitulat Halo. Acest joc a demarat ca un joc confidenţial, devenind repede un blockbuster şi un clasic al genului. Există deja două declinări, dar o a treia este prevăzută pînă la începutul anului viitor pentru consola XBox 360. "În mod intrinsec - explică Jackson -, jocurile video şi filmele fac acelaşi lucru bazic: spun poveşti. XBox 360 îţi permite să povesteşti în acelaşi mod ca şi filmele şi cărţile, dar avînd un nivel superior de interactivitate." (subl. m.) Dacă mi se permite să contrazic un cîştigător al Premiului Oscar, aş spune că nu înseamnă deloc "acelaşi lucru bazic": odată introdusă interactivitatea în Cinema, ea va însemna - pur şi simplu - moartea Cinemaului aşa cum îl ştim! Deja, filmele cu actori creaţi pe computer (sinistrele Final Fantasy) ne-au obişnuit cu un viitor în care doar vocile nu vor suna "digital". Ceea ce ne coace Microsoft e şi mai îngrozitor: fiind "interactiv" - un hibrid între Cinema şi joc video -, e clar că un film nu va mai putea fi văzut la cinema, ci doar acasă... Dacă va mai exista Cinema în secolul următor, spectatorul lui va fi un cobai casnic, plin de "extensii" tehnologice, care va butona nişte comenzi prin care va şterge - sau adăuga - ceva pe un (mic) ecran... (Alex. Leo Şerban)