O revoltă a fondului meu nelatin

"Uită-te la tine!", îmi spun dimineaţa, cam în fiecare dimineaţă, uitîndu-mă la acela din oglinda băii, "uită-te la tine!", aparţii cică celor care conduc lumea, au toţi banii, toată puterea, fac ce vor, nimeni nu li se poate opune, "uită-te la tine!", nu ai cum s-o negi, s-o eviţi, taximetristul meu nu se fereşte să-mi spună că nu-i plac evreii, dar ce-i place la mine e că-mi poate povesti oricîte bancuri cu ei şi eu nu mă supăr, rîdem împreună, iar el, la rîndul lui, îmi poate asculta voios eseurile despre Rotschild şi Troţki, îi ştie pe amîndoi, unul a dat capitalismul, celălalt, comunismul, "uită-te la el!", poate ridica trei case cu mîinile lui, "uită-te la tine!", azi nu poţi decît să citeşti Herzog-ul lui Bellow, uită-te cine conduce lumea, atît să zici: "am o familie la Tel Aviv..." şi e destul, dar nu mai am, mama e în cimitrul de la Hulon, nu are importanţă, "ceva tot ţi-a lăsat, nu...?" da, m-am dus odată cu ea la biroul de înregistrare unde anual trebuia să se prezinte pentru a se constata că e vie, că trăieşte, ca să primească din Germania pensia pentru tata îmbolnăvit de inimă din cauza muncii la zăpadă "sub Antonescu", în fiecare an trebuia să meargă acolo, un turn de nu ştiu cîte etaje unde erau birourile cu sute de pensionari aşteptînd verificarea existenţei lor, cu numere de ordine în mînă, ore întregi într-o sală cu aer condiţionat şi ferestre imense spre mare, mie mi s-a făcut rău, mama s-a speriat, m-a luat în braţe: "hai, că mai avem puţin... sîntem 238 şi s-a ajuns la 236..." şi a scos sticluţa ei de odicolon, mi-a dat pe frunte: "...nu poţi să-i spui lu’ mămica...?", îmi şoptea, nu puteam, doar sora ei, care venise cu noi ("fiindcă n-o pot lăsa cu tine!", îmi comunicase din timp, sever), mă trase spre ea şi îmi ceru să termin cu prostiile, ea ştia ce am "şi e cazul să-ţi fie ruşine... uită-te la tine cum te dai în spectacol, la vîrsta ta...", abia seara tîrziu, acasă, am auzit-o pe maică-mea întrebînd-o "dacă nu e cazul să-i spun că-i voi lăsa ceva... altfel de ce i s-a făcut rău?" şi sora ei ţipă: "Mela, ai înnebunit?" şi apoi sottovoce: "Nu-l cunoşti! N-are nici o noţiune a banului!" (Eu mă uitam, în hol, la un interviu, în franceză, cu un scriitor portughez, José Saramago) "Şi-atunci de ce i s-a făcut rău?", o întrebă mama, din nou, ca orice femeie simplă bulversată de o dezordine a lumii. "N-ai să înţelegi! Îl cunosc mai bine ca tine, mie mi l-ai lăsat!", dar nu le-am dat atenţie fiindcă Saramago - din care nu citisem nimic pînă atunci - explica foarte clar de ce este el de stînga: fiindcă acolo sus fiecare vrea să se aşeze la dreapta Domnului, nimeni la stînga Lui, ceea ce creează un mare dezechilibru în paradis, la care nu poate rămîne indiferent, idee pe care m-am grăbit să i-o comunic mătuşii mele, ea fiind primul om care-mi pusese în mînă J’accuse! şi mă dusese la un film sovietic după Copiii căpitanului Grant, cînd nimeni din familie nu mergea la filme sovietice, "uite ce-a spus Saramago...", am început fraza, dar ea mă privi din cap pînă în picioare şi mă trăsni cu un "eşti insuportabil!", mama reacţionînd imediat: "Te rog să nu vorbeşti aşa cu băiatul meu!", "pot vorbi cum vreau cu el, mie mi l-ai lăsat pe cap, eu ţi l-am crescut...", eu dînd s-o îmbrăţişez, ea ferindu-se, "lasă-mă, lasă-mă!", "eşti ca în Tosca şi Traviata...", i-am spus, conform jocului nostru din bucătăria de la Bucureşti, ea fiind şi cea care m-a dus prima oară la operă, ea nu intră în joc - ar fi trebuit, ca în Popa Nan, să adauge: "şi Trubadurul!" - fusese o ludică, nu mai era, căci începu să plîngă îngăimînd: "eşti insuportabil!", nu mă speriai, o ştiam şi eu, am început să-i fredonez şlagărul ei preferat înainte de plecare: "Nu-ţi şade bine cînd plîngi..." şi ea, brusc, se însenină, am continuat cu: "îţi şade bine cînd rîzi!", la care, cu o veselie fulgerătoare, tot din Popa Nan-ul nostru recuperată, cu o tăietură de montaj din toate filmele bune, mă încremeni: "ştii ce...?" Sigur că ştiam, în kakolalia cu care instaura pacea între noi urma blînda înjurătură de mamă; o rosti, într-un rubato care o făcu pe maică-mea, chopiniana, să ţipe: "Ani, te rog nu la mine în casă!" şi plecă să-mi facă patul. Ani îmi şopti sarcastic: "Kikzăun... face pe mironosiţa". Am întrebat-o ce înseamnă "kikzăun". "Uită-te la ea..." Dimineaţa, în baie, uitîndu-mă la cel din oglindă, fondul meu nelatin are o revoltă şi mă pomenesc murmurînd nu o dată, ignorant în idiş, poate şi incorect gramatical, dar corect în sfînta ironie, acest bîzîitor şi vesel: "kikzăun..."