O propunere

"Am stat aseară de vorbă cu prietenul meu pianistul, al cărui umor straniu mi se face cunoscut uneori. Cred, a început prietenul meu, că imoralitatea vieţii noastre politice se datoreşte în mare măsură unui cuvînt, şi anume cuvîntului Ťministru». Vorba aceasta are o influenţă nefastă asupra omului politic român şi de aici ni se trage toată nenorocirea. ŤMinistru» e o drăcească alcătuire de silabe. Mi-nis-tru. Ceva, un fior rece, de sadică plăcere, îţi trece prin şira spinării. Sînt oameni care suferă de boala aceasta. Şi nu se liniştesc decît atunci cînd reuşesc să ajungă miniştri. Un prieten al meu, care e văr după mamă cu un subsecretar de stat, mi-a povestit că, după ce îi apăruse decretul de numire, l-a putut observa printr-o indiscreţie în cabinetul său de lucru: întins pe canapea, cu faţa în sus, cu ochii închişi, murmura cu buze livide, pradă unei satanice emoţii: mi-nis-tru; sînt în sfîrşit ministru. Sub vraja acestui cuvînt, lumea noastră politică - a continuat prietenul meu pianistul - colcăie ca o mlaştină sub razele lunii. Posibilitatea de a deveni ministru, ca şi panica de a nu mai fi, agită smîrcurile vieţii politice pînă la fund. Cele mai scîrboase lighioane se trezesc la chemarea cuvîntului blestemat. Cu un infinit dezgust urmăresc pe triştii eroi ai vieţii noastre politice. Îi simt: au pielea udă de o sudoare lubrică la gîndul numai că ar putea fi încă o dată miniştri, în nefericita ţară a valahilor. După cum vezi - a continuat cu multă tristeţe prietenul meu -, cele mai jalnice fosile, cele mai scîrnave epave se trezesc şi gingiile lor încep să morfolească din nou cum fac copiii cînd le e de ţîţă - cînd cuvîntul ministru le gîdilă timpanele. Nu-ţi mai vorbesc de ce se petrece în umbră, ori de cîte ori evenimentele politice lasă să se întrevadă posibilitatea de a se numi noi miniştri: intrigi, umilinţe, venin, plecăciuni, pupături, tot felul de turpitudini. De ce? Ca omul să se poată întinde pe canapea, rostind cu ochii închişi: ministru, sînt ministru... Mă gîndesc uneori la metoda descîntecului, a continuat prietenul meu pianistul. Există în limba noastră un cuvînt cu influenţă nefastă asupra unor anumiţi oameni? Există vorba ministru? Nimic mai firesc decît să căutăm altă vorbă car să ia tăria celei dintîi, s-o anihileze adică. Aşa procedează de sute de ani oamenii de la ţară cînd cred că un duşman a aruncat asupra lor un blestem. Merg să li se descînte. Prin urmare, să căutăm şi noi, poporul român, cuvîntul magic care să ne dezlege de relele căzute pe capul nostru, de imoralitatea provocată de cuvîntul ministru. Nu prea mă pricep la vrăjitorie - a mărturisit prietenul meu pianistul -, dar sînt sigur că în vocabularul nostru se găseşte cuvîntul de care avem nevoie. Iată, mă gîndesc adeseori ce ar fi dacă marilor demnitari ai ţării li s-ar spune altfel; dacă în loc de ministru li s-ar spune, de pildă, Ťfăcăleţ». Să putem citi în ziare: dl X a fost numit făcăleţ la Finanţe. Sau: dl făcăleţ de Industrie şi Comerţ pleacă diseară la Paris. Sau: dl făcăleţ de Interne inspectează prefecturile din Ardeal. Sau: discursul rostit la radio de primul făcăleţ al ţării. Nu e aşa că vraja s-a risipit? Că nici un fior nu ne mai trece prin şira spinării? Iată: se schimbă făcăleţul de domenii. Făcăleţul de Instrucţie s-a întors aseară în Capitală. Am impresia că, dacă ar putea apărea astfel de titluri în ziare, viaţa noastră politică ar fi mai puţin pestilentă. Cu atît mai mult cred în eficacitatea acestui procedeu - a încheiat prietenul meu pianistul observaţiile sale pline de un atît de straniu umor - cu cît nu-mi pot închipui că vreun om politic român, stînd pe canapea cu faţa în sus, ar putea rosti cutremurat de emoţie: fă-că-leţ; sînt în sfîrşit făcăleţ." Acest text, intitulat "O propunere", nu e de azi, de ieri, ci a împlinit 70 de ani şi îi aparţine lui Geo Bogza; l-am reprodus cu voluptate din trei motive: 1) am constatat recent, fără a face din asta o dramă strigătoare la cer, că nu e cunoscut în redacţia noastră, deşi oricare dintre noi - indiferent de opţiunile sale politice - îi poate savura farmecul, ferocitatea violenţei şi, mai cu seamă, actualitatea; 2) îl consider - în bibliografia "problemei" - un text clasic (ca să fiu optimist), nemuritor (dacă sînt pesimist...); 3) la 6 februarie 2006, se împlinesc 98 de ani de la naşterea lui Geo Bogza. În acest sens, ţin încă minte bucuria uimită a acelei zile cînd un om de vîrsta şi talentul lui Paul Cernat mi-a spus, fără vreo ezitare, că-i "place Geo Bogza"... Cîţi or mai fi?