O propunere

Nu mint: Eu o iubesc de o mie de ani pe doamna Sei Şonagon, aceea care a scris la sfîrşitul mileniului 1 Însemnările de căpătîi, la o vreme cînd nimeni nu putea citi Tolstoi, Dostoievski, Proust, Caragiale - singura carte pe care am pus-o lîngă Momente, schiţe, amintiri şi o Biblie atunci cînd pierdeam totul, inclusiv bibliotecile, lăsîndu-le femeilor de care mă despărţeam. Niciodată nu am pierdut-o pe Sei Şonagon cu cartea ei, cea mai ciudată, cea mai frumoasă din cîte s-au scris în ultima mie de ani. Puţini oameni din cîţi cunosc - aş scrie: nici unul - ţin la căpătîi aceste "însemnări", scrise la curtea împărătesei Sadako, Sei Şonagon fiindu-i doamnă de onoare şi punînd pe hîrtie, repet: în anul 1000, tot ce trăia, observa şi gîndea, într-o proză care nu ştiu cu ce se deosebeşte de poezie, aşa cum fericirea nu se poate desluşi de nefericire. Întîmplări de toate zilele, cu slugi şi împăraţi, vise şi gînduri, haine şi taine, lucruri şi fiinţe, zile şi nopţi, repulsii şi bibelouri, gelozii şi şoapte, toate cîte fac o viaţă, se adună, se amestecă, fără de subiect, doar cu titluri din cînd în cînd clare: "Lucruri care te înspăimîntă", "norii", "lucruri care dezamăgesc deodată", "ce-i departe, ce-i aproape", această ultimă însemnare (167) conţinînd patru cuvinte: "Raiul. Drumurile corăbiilor. Ibovnicii", eu socotind-o cea mai dură ecuaţie din cîte a lăsat matematica literaturii. De o mie de ani, tot ce scriu aş vrea să-i placă doamnei Şonagon, precum murmura Bruckner, compozitorul, după fiecare simfonie a sa: "Cred că o să-i placă lui Beethoven", de 1000 (o mie!) de ani îi stau supus la picioare şi îi dau, cu teamă delicată, cîte o însemnare de-a mea, din vorbele mele şi ale altora, cîte o veste-poveste, cîte o umbră, cîte o umbrelă, cîte o ştire, cîte un rînd dintr-o întîmplare şi mă uit în ochii ei cum o citeşte, cum o înţelege, cum zîmbeşte şi cum se adumbreşte. De o mie de ani lui Sei Şonagon nu vreau să-i scriu poeme sau scrisori de amor, din ţara mea, a cetăţeanului turmentat, ci doar să-i strîng însemnări pentru un ziar numai al ei, al nostru, un ziar de căpătîi pe care ea să-l monteze, ea să le dea titlu şi literă, ea să le arunce la coş pe cele proaste şi rele, ea să le macheteze, ea să-mi fie redactor-şef, secretar general de redacţie, cenzor şi corector, iar eu un biet şi orgolios reporter care îi cad la picioare, vestindu-i naşterea unui mînz. Eu nu mint, doar obişnuiesc să exagerez conştient unele adevăruri, precum acestea de mai sus, expuse de altfel aici, încă din anul 2000. Dovadă că atunci cînd colega mea Iaromira Popovici m-a rugat să-i întocmesc o listă a cărţilor pe care trebuie urgent să le citească în deceniile următoare, nu numai că am pus-o pe Şonagon prima, dar i-am şi împrumutat volumul, imediat şi entuziast; din cînd în cînd, "Iaro" îmi zice că-i place; chiar dacă nu o citeşte pe nerăsuflate, aceasta nu mă descurajează. La numărul 200 al Dilemei vechi şi totodată nr. 759 al Dilemei şi mai vechi, propun - nu atît apolitic, cît politicos - întregii redacţii să deschidă măcar o dată pe săptămînă Însemnările de căpătîi ale doamnei de onoare de la curtea împărătesei Sadako (Editura RAO, 2004) şi să rămînă cel puţin - conform celui mai fertil adjectiv al directorului nostru fondator - perplecşi şi perplexe.