O nenorocire (curs scurt)

1 februarie 2007   La centru şi la margine

Nu a fost o frază oarecare şi nu a fost rostită pe un ton lugubru: "Nenorocirea noastră este aceea că am rămas doar patru..." - aşa a diagnosticat recent prietenul meu, doctorul, cel care, pe lîngă previziunea sa corectă cu privire la boala mea instalată de mic (puberilitatea), m-a învăţat şi acest joc cu totul aiuritor - belota. În ziua aceea, nu ne puteam juca fiindcă unul dintre noi făcuse o indigestie postrevelionară; nu o să explic acum ce e belota, e aproape imposibil chiar pentru oamenii cît de cît culţi care ştiu că asul e cea mai mare "carte"... (În belotă, nu e decît într-un singur caz, în celelalte valetul e peste as!) Dar nu acesta e subiectul. Sînt încă discuţii dacă de atunci, de cînd doctorul ne-a explicat scara de valori în belotă, s-au împlinit 50 de ani, sau 51, de nu chiar 52. În mintea mea, îmi fixez debutul în domeniu cam prin revoluţionarul an 1956 cînd, belit pentru adevărul integral, avusesem mintea deschisă ca să prind primele noţiuni ale belotei. (Nu-s singurul vinovat pentru acest joc de cuvinte: belit-belotă!) Dintotdeauna am avut grijă să nu fac în public - doar în nuvele! - vreo legătură între Ungaria şi un joc de cărţi. Oamenii gravi, hotărît antiludici, nu se joacă în faţa unor asemenea amintiri frivole. Indiferent însă de vechimea noastră în acest cîmp al muncii cu levata, e sigur că la început am fost 5, cu doctorul 6; 4 luau loc la masă, formînd două cupluri adverse, ceilalţi 2 aşteptau pe margine şi, prin rotaţie, toţi ajungeam să jucăm cu toţi; sigur că belota se poate juca şi în 3, şi în 2, dar nu are farmecul şi mai ales tensiunea unui meci în 4, adică 2 contra 2, cu tot ce înseamnă asta ca (ne)înţelegere între doi oameni, ca urlet şi vinovăţie în eşec, ca pace "între cele două dobitoace", conform expresiei puerile. Pe unul dintre noi - debut în nenorocirea adultă - l-am pierdut prin ’64; a căzut cu avionul pe ruta Timişoara-Bucureşti, cam în zilele cînd la Moscova, la Kremlin, cădea Hruşciov. (Nu pot desprinde belota de istorie...) Din ’65 - exact după dispariţia lui Dej... - am început să-i convertim la belotă şi pe alţii, simţeam nevoia unei extinderi în joacă şi distracţie, nu analizez de ce. Erau "obiectiv" - cuvînt magic - condiţii grele. În România democrat-populară şi nu prea ludică, nu se mai juca belotă după ’48. Poker, da - toţi 5 ştiam poker, dar era prea scump pentru buzunarele noastre şi nu eram noi oamenii să jucăm pe fasole. Şi bridge se juca, dar acolo aveai în mînă 13 cărţi, era prea complicat pentru noi care abia ne descurcam cu cîte 8, după împărţirea celor 32... Cu un tot mai vag şi mai vesel sentiment al denunţului, pot zice că am convertit la belotă persoane de prim rang în viaţa noastră literară, insuflîndu-le devotament, pasiune şi bucurie faţă de acest joc inaccesibil celor simples d’esprit. Cred că ne încerca un rudimentar spirit elitist; l-am făcut belotist pe Laurenţiu Ulici, nici nu era greu, Lulu avea geniul ludic, putea juca foarte bine orice, de la "chibrituri" la şah, avînd un noroc de te scotea din minţi, pe măsura lui nefiind decît ghinionul dispariţiei sale; l-am corupt la belotă pe un pinaclist şi pokerist perfect, de grandoarea şi farmecul lui Roger Cîmpeanu; l-am făcut "partener de întrecere" pe thomasmann-istul Gelu Ionescu, fiinţă elegantă şi fragilă în toate cele, mai puţin la belotă, unde ajunsese să fie chichiricios, suspicios cu şanse, ofticat la ghinion. Democraţi prin excelenţă, am cooptat şi cîteva doamne, mai mult sau mai puţin dotate, dar capabile să se enerveze şi să strige de la egal la egal cu noi, la comiterea vreunei tîmpenii; ne-am dezvoltat pînă la a avea două mese a cîte 5 combatanţi, trăind astfel anii de glorie ai ultimilor belotişti din Bucureşti, din România, dacă nu chiar din sud-estul Europei. Pe scurt, dacă e voie să folosesc acest verb pentru epoca aceea: ne plăcea! Poate că am rezistat la ce trebuia să rezistăm, şi prin plăcerea asta de doi bani (căci nu jucam pe salariile noastre, pe existenţă...). Dacă fraza asta poate apărea prea politică, să precizez că politica s-a ţinut bine de noi; am trăit, la masa de joc, mari evenimente, istoria, draga de ea, nu ne-a ocolit. Augustul din ’68 l-am făcut la 2 Mai, jucînd pe o prispă, la lumina unei gozorniţe, căci satul era în întuneric, o debarcare a sovieticilor la Mangalia fiind iminentă. Prin ’82 am aşteptat, crispaţi, cu cărţile în mînă, să ni se confirme, la telefon, de către Mircea Martin, că Gelu a plecat cu bine de la Otopeni... Prin ’88 am avut parte de un denunţ. Preşedintele Uniunii ne-a şoptit amical că a primit o sesizare prin care i se comunica apăsat că Roger Cîmpeanu şi amicii lui joacă, nopţi întregi, cărţi, pe sume mari. Turnătorul era un biet poet căruia Ivaşcu şi Roger nu voiau să-i publice odele prea imbecile la adresa "Cîrmaciului". Momentul istoric de maximă intensitate a fost acela cînd, în noiembrie ’89, am fost siliţi să întrerupem jocul pentru a-l asculta pe unul dintre oamenii noştri de bază - absent motivat în ziua aceea, căci lucra la Radio... - sosit intempestiv ca să ne povestească ce s-a întîmplat la Congres cu Pîrvulescu. După Revoluţie, oricît şi-a făcut politica de cap, belota nu a murit, ca altele. Doar ne-am rărit; s-au dus Lulu şi Roger, au dispărut două doamne, am rămas 5, dar de curînd a mai plecat încă unul şi am rămas doar 4; nu mai jucăm decît o dată la două săptămîni şi atunci luăm un time-out de 15 minute - cine? Noi, cei care nu ştiam ce-i pauza, noi, cei care ne-am legat să jucăm pînă cînd vom trece strada, ţinîndu-ne de mînă, spre locul nostru de muncă, masa de joc. Dar atîta timp cît poţi face dintr-un joc o măsură a plăcerii de a trăi, nu-i totul pierdut.

Mai multe