O mărturie

27 octombrie 2006   La centru şi la margine

Pe 28 august ’68, după o săptămînă, totul se cam terminase: lui Ceauşescu, care nu era încă "Nea Nicu", nicicum "Odiosu’", îi intraseră minţile în cap, după ce luase minţile unui întreg popor cu discursul din balcon, pe 21, cînd apreciase ca o ruşine invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia; alergasem într-un suflet alături de Radu Penciulescu - cu care legasem o vorbă şi o cafea la blocul Turn - să-l auzim în Piaţa Palatului, dar pînă la ideea de a intra în partid drumul era mult mai lung decît de la Turn la Galeriile Kretzulescu şi, hotărît, nici măcar o asemenea zi antisovietică, necunoscută în viaţa noastră de bucureşteni, nu mă îndemna să-l străbat. Putea deveni, în doi-trei ani după moartea lui Dej, un antistalinist, un dubcekian, un reformist - fostul nostru secretar general al UTC-ului, cel mai încuiat şi mai dur membru al Biroului Politic, cel care declanşase, în ’58, lupta împotriva împăciuitorismului, lichidînd orice încercare de destalinizare după Raportul lui Hruşciov? Totuşi, de ce n-ar fi avut şi Ceauşescu drept la evoluţie, la descuială? Dacă Gomulka şi Kadar deveniseră brejnevieni, de ce n-ar fi fost posibil şi invers, ca acela care ne dăduse cu capul de toţi pereţii pentru tendinţele noastre mic-burgheze şi contrarevoluţionare, cel care interzisese Proştii sub clar de lună, să se transforme într-un Gomulka sau Kadar din ’56? O simplă intuiţie mă făcea să-mi spun tot timpul "nu, nu e cazul", precum declaram - cu nevolnică ironie - în autobiografii la rubrica: "ordine şi medalii ale Republicii Populare Romîne". În fapt, n-am participat decît la o singură acţiune organizată, de care nimeni nu vorbeşte, nu-şi aminteşte, ba chiar unii se şi miră auzind de ea: în zilele acelei săptămîni, toţi scriitorii - tineri şi bătrîni, cu armata făcută sau nu, cu sau fără rădăcini mic-burgheze, comunişti şi ne, poate chiar şi anti - da’ cine-i ştia? -, talentaţi, genii sau nulităţi, decoraţi şi suspecţi, harnici şi şomeri etc. - am fost mobilizaţi pe Stadionul Tineretului de la Şosea; acolo, sub comanda lui Laurenţiu Fulga şi Nicolae Tăutu, cele mai înalte grade militare din breaslă, am făcut, pe grupe, cîteva exerciţii de instrucţie ostăşească, trecîndu-se apoi la repartizarea celor instruiţi în mînuirea unei puşti la puncte de foc şi de rezistenţă, în caz că... Adică în caz că sovieticii ar invada Bucureştii şi ar ataca, de pildă, Casa Scriitorilor; ca sergent-major în rezervă, mi se repartizase o fereastră a Casei, cu vedere spre stradă; ani de zile, literatura fusese o armă - acum era vorba invers, să ne apărăm Uniunea şi literatura cu arme adevărate. Nimeni nu îndrăznea să întrebe ceva, păream cu toţii, toţi ficţionarii, ca trăsniţi de o ficţiune din afara noastră, încremeniţi în cea mai complicată clipă, aceea cînd o abstracţie enormă - să zicem libertatea, patria, viaţa - capătă chip şi glas de om, omul acesta fiind colonelul Nicolae Tăutu, care ne explica nu de ce, asta se subînţelegea, ci cum să ne facem datoria. Numai că Tăutu, poet din prima linie a liricii ostăşeşti, era faimos mai cu seamă pentru geniul farselor sale organizate oriunde se găsea, pe pămînt, în aer sau pe apă, la Pelişor, în odihnă, sau pe motonava "Transilvania", în croazieră. Opera sa literară era permanent însoţită de capodoperele sale ludice; nici măcar în acele ore paroxistice, blestematul nostru sarcasm nu înceta să lucreze, făcînd imposibilă o despărţire a omului de opera sa, un distinguo între drama naţională şi talentul colonelului în meşterirea unei farse. Voi ţine minte, ca pe o lumină impenetrabilă, privirea de o maximă viclenie - lucidă, tăioasă şi amuzată - cu care Nicolae Velea îl mărunţea şi-l amănunţea pe cel care ne mobiliza la luptă cu aceeaşi vervă cu care ne chema la farsele sale, fie-le ţărîna uşoară amîndurora! Nu s-a întîmplat, desigur, nimic măreţ, nu am deschis foc din Casa Scriitorilor, Ceauşescu a înţeles repede, cu isteţimea lui sinistră, că antisovietismul său primejduieşte "cuceririle revoluţiei", dar şi interesele sale de naţional-stalinist, antibrejnevian. Eu am plecat peste două zile la 2 Mai să mă bronzez, ca orice idiot, acolo; noaptea, la lumina lunii, satul avea ordin să stingă toate becurile, pentru ca sovieticii, dacă vin dinspre mare, să nu ne vadă jucînd pe prispă belotă şi twist pe platoul de la "Dobrogeanu". Se trecuse deja la rock? Iată ce nu-mi amintesc.

Mai multe