O ficţionare cu Eliade şi Sebastian

În 1964, după larga amnistie decretată de regimul Dej, Mircea Eliade şi Mihail Sebastian, liberi, urmau să se întîlnească într-un amurg de toamnă la Capşa. Fiecare fusese condamnat, în procese separate - Eliade pentru "activitate criminală în rîndurile legionarilor", Sebastian pentru legăturile sale cu grupul Pătrăşcanu, "ostil orînduirii socialiste, pus în slujba imperialismului american". Aveam toate motivele să fiu acolo, la Capşa. O femeie "din aparat" - cu care nu rupsesem legăturile în timpul şomajului meu ideologic - mă ţinea la curent cu viaţa lor întru totul nouă, ca a întregului popor, în Bucureşti: unde li se dăduse casă - două garsoniere în acelaşi bloc proaspăt ridicat în Floreasca - la ce teatre mergeau, ce cărţi cumpărau din librării, pe unde se plimbau totdeauna separat. Şi ea avea motive să mă informeze - o intoxicasem cu Huliganii şi Întoarcerea din rai, cumpărate în taină de la un anticar de mult arestat în urma unei turnătorii dintr-o redacţie unde vindea cărţi interzise şi tot ei îi dăruisem jurnalul meu cu primele lungi citate din De două mii de ani, descoperit prin '56, după ce mă răzvrătisem împotriva cenzurii la prima (şi ultima!) Conferinţă pe ţară a tinerilor scriitori. (Există asemenea coincidenţe magice între lectură şi viaţă...) Acolo, la Capşa, îi vedeam pentru prima oară la faţă, ştiind prea bine cine era unul şi cine era celălalt; stăteau la o masă într-un colţ al cafenelei prea puţin populate la ora acelui amurg de toamnă; nimeni nu se apropia de masa lor, dar simţeam cum fiecare trăgea cu ochiul spre ei. Celebrul "Papa", maître peste toate şi toţi, le adusese două filtre şi două coniacuri în tăcerea deplină a localului; se instalase - perfect audibilă - o crispare în faţa unui, bineînţeles, miracol: Eliade şi Sebastian la Capşa! Amîndoi tăceau şi sorbeau cafelele, privindu-se îndelung, fără să le pese de noi, cei cîţiva spectatori indecişi între real şi ireal. Ca un făcut, nimeni nu intra, nimeni nu ieşea, Capşa încremenise, doar "Papa", masiv, impunător, veghea postat lîngă draperia care despărţea cafeneaua de restaurant. Cei doi tăceau insistent şi mi-am adus aminte de primele cuvinte ale articolului despre Sebastian din Istoria călinesciană: "Foarte înrudit cu Mircea Eliade...". Eram plin de formulele acelei Istorii şi, la cîţiva metri de masa lor, aşteptam să-i văd vibrînd, vorbind, mişcîndu-se într-o gesticulaţie; nu - încremeniseră şi ei, sub vraja Capşei. Fiindcă nu-i văzusem live niciodată, nu puteam să-mi dau seama dacă îmbătrîniseră, dacă se modificaseră - îmi lipseau detaliile fără de care viaţa se suspendă. Am vrut să mă ridic şi să mă duc la masa lor, să mă prezint, să le spun că fără ei nu aş fi ajuns la "adevărul integral" pentru care fusesem exclus din presă, cu 8 ani în urmă, să le povestesc, dacă îmi îngăduiau, întîlnirea dintre Sadoveanu şi rabinul din Buhuşi. (Două ore stătuseră pe veranda casei din Fălticeni, tăcînd, şi a doua zi Sadoveanu mărturisise laconic că au avut o discuţie foarte interesantă.) Dar exact în acea clipă, exact cînd am dat să mă ridic, Eliade făcu un gest de o mare luminozitate: el înălţă mîna şi îi semnaliză lui "Papa", din degete, imitînd o scriitură, că vrea adică să li se facă nota de plată. "Papa", plantigrad, se apropie - în sfîrşit, viaţa îşi recăpătă fluxul -, îmi acoperi oarecum perspectiva, lăsîndu-mă totuşi să observ încă o mişcare încîntătoare în banalitatea ei bucureşteană: Eliade îşi puse tandru palma pe braţul lui Sebastian, în sensul suprem: "te rog, eu plătesc...". Pînă au ajuns la uşă, "Papa" îi însoţi, pe sub sprîncenele sale, cu o lungă şi adîncă plecăciune a bărbiei spre piept, ca într-un lung salut al celor cîţiva care, la un semn, ne regăsiserăm respiraţiile şi murmurul; i-am văzut, printre perdelele cafenelei, cum traversau Calea Victoriei spre Cercul Militar, braţ la braţ. Doar pe Noica şi Ricu Wald aveam să-i văd, peste cîţiva ani, plecînd aşa, braţ la braţ, de la "Nestor". În seara aceea nu m-am mai putut gîndi la ei, fiindcă se anunţase la radio căderea lui Hruşciov şi instalarea, la Kremlin, a lui Brejnev. În decembrie - cînd altădată Sebastian se pregătea să plece la schi cu Pătrăşcanu şi Belu Zilber -printr-un decret fără de precedent al Marii Adunări Naţionale, Eliade şi Sebastian fură expulzaţi din ţară, nu se ştie pînă azi sub ale cui presiuni. Femeia respectivă mă anunţă că amîndoi vor pleca de la Băneasa, unul la Paris, celălalt la Tel Aviv, dar mă sfătui să nu mă duc, mai bine să ne întîlnim la mine acasă; am acceptat ideea ei ca pe un act sobru de solidaritate intelectuală şi senzuală. În seara următoare, la un restaurant obscur de lîngă Hala Traian, ea îmi relată - imediat după ce micuţa orchestră atacă "J'attendrai..." - că totul a mers foarte bine la aeroport, fiecare a cumpărat Le Monde de la chioşcul din hol... Era cu totul verosimil: de la declaraţia de independenţă a partidului în conflictul sovieto-chinez, Le Monde - fie şi în mici cantităţi - era liber la difuzare, cu deosebire în hotelurile mari, la aeroport şi la Gara de Nord. O poveste - care-l va tulbura şi pe Ionesco, la Paris - străbătea Capitala la ora aceea: după eliberarea sa din închisoare, urcînd în trenul spre Bucureşti, Beluţu Zilber intră într-un compartiment, se aşeză să-şi tragă sufletul şi văzu, deodată, în faţa lui, un pasager citind Le Monde. Beluţu crezu că halucinează, că a greşit trenul, ţara, viaţa.