O doamnă nu-ştiu-cum

Nu ne iubim de multă vreme şi, avînd în vedere vîrsta la care s-a îndrăgostit de mine, nu aş spune că e o adolescentă. Prima întrebare: De unde ştiu că mă iubeşte? Fiindcă mă chinuie. Eu nu ştiu să chinui o femeie (cu atît mai puţin un prieten) - e o limită a mea cu care nu mă fălesc. Mă chinuie eficace şi inteligent prin grija ei faţă de mine: "Dacă mă iubeşti, ai grijă de tine" e sloganul ei. Oricîte se zic, e greu să rezişti la o asemenea dovadă de iubire, să nu te supui acestui şantaj copleşitor. Categoric, e obsedată de sănătatea mea. Mă biruie, îmi învinge orice obiecţii, orice suspiciuni cu care sîntem dotaţi de cînd am luat la citit un Eminescu, un Camil, un Stendhal, merg pînă la Kierkegaard... Renunţ la ironiile clasice, la scepticismul normal, îmi reprim orice orgoliu masculin, atît cît a rămas după cîteva experienţe nu aş zice nenorocite, cît edificatoare. Ştiu bine că la vîrstele noastre - a mea şi a ei - amorul nu mai e mortal, ci liniştitor. Am grijă de mine - deci o iubesc. Mă crede. E mulţumită. O zi-două e mulţumită, ca în celelalte trei-patru s-o apuce năbădăile - termen de o anume politeţe şi oarecare voioşie, a cărui insuficienţă o recunosc. Dar nu vreau să caut altul. Nu o pot vorbi de rău în absolut, să cad în melodramele bărbaţilor mizerabilişti. Mă chinuie cu năbădăile ei - încă o dată: nu se moare din asta - totuşi eu pun accentul pe ce ne uneşte şi subliniez că e cu totul carosabilă cînd e normală. Atunci discutăm - aş zice senini... - despre două probleme fără de care (după opinia şi la vîrsta mea) orice amor e nul şi neavenit: sănătatea şi mîncarea. (Nu discutăm literatură şi politică, nici despre bani, totuşi nu ne plictisim!) În viaţa mea - şi în faţa acestei expresii închid ochii ca un explorator la Pol contemplînd gheţarii însoriţi - nu am întîlnit o femeie care să lege cu atîta pricepere, uşurinţă şi elan, organic aş zice, aceste două domenii vaste. Orice pun în gură se bucură de un comentariu doct cu privire la consecinţele pe care le va avea asupra aparaturii mele interne. (Eu o numesc ţevărie - la care ea, nu lipsită de poezia obiectelor, surîde îngăduitoare.) Altminteri, e severă în tot ce ţine de lungul drum al oricărui aliment din aparatul bucal spre cel cardiac, renal (niciodată nu a acceptat inocentul meu calambur: "Înainte de tine, am iubit o doamnă de Renal...") şi digestiv; îmi explică pe îndelete destinul oricărei salate, fripturi sau tocăniţe, al fiecărei supe de lobodă sau dovlecei, ajunse în măruntaiele mele, în stomac, pancreas sau bilă. Pe îndelete şi stăruitor. E o manie a ei, dar, repet, cu totul suportabilă cînd ştiu că vine din iubire. Nici ea nu mănîncă orice (are oroare de dulciuri...) şi de aceea ieşim rar la restaurante, preferînd senvicele dimineaţa şi seara, un grătar demn şi ascetic la prînz, sălăţele abundente, cîteva felii de pîine cîntărite riguros, hai, un iaurt, două. Fireşte că am slăbit, dar în zilele ei normale nu are obiecţii, ba mai mult, emite învăţături de minte: "Orice kilogram în minus e un an în plus!". Cum ar cînta Aznavour: "E irezistibilă!". Dacă îi replic cît de cît că mamei mele nu-i plăcea să mă vadă slăbit, obiectează cu un accent uşor senzual: "Nu sînt mama ta!". (Atenţie, niciodată nu se interesează de soţia mea sau de fostele amoruri.) Eminescian vorbind, e o femeie-altfel-nu-ştiu-cum. Ştiu însă cum e în zilele cînd o apucă, repet, năbădăile sau, mai dur, nebuniile. Atunci sare în sus, mă priveşte încifrat, sinistru, mă sperie, mă bagă în boală, i-o spun, nu aude, încerc să fiu aznavourian şoptindu-i: "Tu exageres...", nu are un minim humor şi mă sileşte să-mi aduc aminte, tot fără humor, căci mi-l seacă, de lozinca unui bun prieten, bărbat care ştie ca şi mine ce e un divorţ: "Relache, trebuie spus un Ťnu» hotărît femeilor: sînt nebune!". O, desigur, îi trece - nu zic că repede - şi peste cîteva zile revine (cu neobrăzare, poate, însă mă tem să i-o spun...) la tangoul ei: "Dacă mă iubeşti, ai grijă de tine!". Prieteni serioşi - cîţiva o cunosc, dar nu sînt gelos - m-au sfătuit să n-o mai văd zilnic: "De două ori pe săptămînă e suficient, e foarte instabilă şi stresantă..." Nu, nu prea sînt în stare. Nebuna mă obsedează. Sigur că viaţa mea nu cunoaşte vara tîrzie a bătrînului Jolyon Forsyte, dar absenţa Miuţei m-ar angoasa. Plus că nu ştiu să alung o femeie. Fără ea ţevăria mea ar fi rece, nu aş mai şti dacă ce mănînc e sănătos sau nu şi fără sănătate degeaba faci din viaţă, dîndu-te mare artist, un joc secund. Nu, n-o pot lăsa. De altfel, ţin minte precis că Miuţa - aşa o diminutivez, o cheamă de fapt Glicemia, Glicemia P., după numele de familie al doctorului P. care ne-a făcut cunoştinţă în urmă cu 9 luni, exact cît poate dura naşterea şi a unui amor -, ţin bine minte că ea a lăcrimat într-o seară cînd l-a auzit pe Brel cu acel Ne me quitte pas. Atunci i-a apărut pe obraz o lacrimă cît un bob de sînge extras din deget. Dacă, în definitiv, doamna G. e o sentimentală...?