O anchetă <i>emo</i>

...cum adică "ce salvăm din filmul românesc ante-1989?"*. Ce să salvăm, ce este de salvat? În conformitate cu corectitudinea politică anticomunistă - nimic! Ca tot ce s-a realizat "sub comunişti" (expresie tot mai stabilă precum "sub fanarioţi", "sub turci", ceea ce-i dă o distanţă din ce în ce mai puţin emoţională...), nu avem ce salva din producţiile Buftei şi Sahiei. Cu atît mai mult cu cît cinematograful a fost nu numai "arta cu bătaia cea mai lungă" (în viziunea lui Lenin, înscrisă la intrarea tuturor sălilor de cinema), dar şi cea mai bătută de dumnezeii cenzurii şi ai lor lachei. "Viza poliţiei" la un film era şi mai dură decît "bunul de tipar" la o carte. Un film greşit ideologic, o imagine prea neorealistă şi deloc socialistă, o replică în doi peri subversivi puneau în pericol regimul în mult mai mare măsură decît un roman confuz sau un poem dubios. Tot ce era vizual - cinema şi pictură, artele cele mai clare şi mai la vedere - teroriza ideologia la putere. Vorbind şi gîndind visceral - cum stă bine azi anticomunismului - cinema-ul, "sub ăia", a fost o mizerie, un pustiu, o catastrofă. Întrebarea "Ce să salvăm...?" e tipică pentru a o recunoaşte: nimic nu poate fi salvat fiindcă totul era compromis prin "viza poliţiei". Ea nu putea să aprobe decît filmele bune pentru regim. Iar regimul nu putea produce filme bune. (Pauză de gîndire, urmează o oarecare publicitate.) Filmul pus în pagină şi deloc în abis de Alex. Leo Şerban, "Vechiul nostru cinema", este, cel puţin pentru mine, unul dintre cele mai anticonformiste şi "incorecte" documentare produse la Dilema veche. El nu numai că "salvează de la uitare" cîteva titluri de valoare - ar fi fost prea puţin, prea romanţios, prea dulceag, cum nu stă în caracterul artistic al celor anchetaţi. Ei ne smulg dintre rigorile acelui neoproletcultism pe dos, care judecă şi urăşte azi valorile comunismului exact cum propagitul dejist şi ceauşist detesta şi distrugea tot ce era burghezo-moşieresc. Ca să fiu concis - am avut un şoc. Ca să fiu la zi - m-am simţit emo. Emoţionat de extraordinara analiză a lui Andrei Gorzo la Directorul nostru din urmă cu 53 de ani, satiră scandaloasă, care s-a lăsat cu tăierea cîtorva capete şi interzicerea lui Jean Georgescu, cel care ne stătea deja icoană cu Noaptea lui furtunoasă din 1942. Emoţionat de neuitarea Duminicii la ora 6, film cu utecişti, partid şi mesaj beton, dar şi cu cea mai frumoasă scenă de dragoste din cîte s-au văzut în româneşte - lecţia de engleză a Irinei Petrescu, şoptită lui Dan Nuţu lîngă un teren de tenis. Emo pentru revelaţia Secvenţelor lui Tatos (Cristi Puiu încremenit, azi, în faţa lor!), pentru redescoperirea Probei de microfon şi a Cursei lui Daneliuc (care îl plictisise pe dictatorul mare amator de western-uri), pentru Meandrele lui Săucan, la care aş adăuga Suta lui de lei, încă necunoscută în integralitatea ei dusă pînă la apocalips, alt scandal cu vuiet mare, cenzurat la sînge. Emo, în fine, pentru a mă fi găsit pe aceeaşi lungime de undă cu Cristi Puiu, Răzvan Rădulescu, Corneliu Porumboiu - pe care nu-i cunosc decît din opera lor şi îi pun cel mai sus în opţiunile mele cinefil-patriotice - şi cu ceilalţi postdecembrişti al căror top începe cu Reconstituirea, Moromeţii... Îi "vînd" lui Nae Caranfil această idee: după Războiul de independenţă să facă un film nu despre comunism în general, ci un fiction non-fiction despre dependenţa de cenzură pe vremea fie a Directorului nostru, fie a Reconstituirii, fie a Sutei de lei, continuitatea e garantată, un fel de Regizorul şi sălbaticii. (Pauză de gîndire după atîta lirism intelectual, dar şi pentru o inutilă publicitate.) Acestei anchete de după catastrofă - demnă de un motto din Perpessicius, uitat şi de istoricii literari: "În orice naufragiu trebuie căutat un colier de perle..." - îi lipseşte o dimensiune. Ani de zile, de la Buftea la Săpînţa, a circulat o vorbă nu se ştie de unde înălţată, de la Cucubar-ul de lîngă Unic sau de la Dom Kino-ul de pe Porumbaru, nu are importanţă (cum nu are importanţă dacă neorealismul noului val e prea tîrziu, de dreapta sau de stînga - bine că e!). E vremea s-o dezvăluim în toată sarcastica ei ambiguitate: "Filmul românesc nu există, filmul românesc e o invenţie a celor de la revista Cinema". Aşa a (şi) fost? Ce se poate discuta în România fără această întrebare? Dacă se deschide colecţia revistei - "opera" tuturor şi nu "viaţa" fiecăruia! - se poate constata că mai tot ce se salvează azi intrase în fondul de valori ale acelui "colectiv redacţional". Cu mult înainte ca un Cristi Puiu să plîngă, în 2008, la Moromeţii (aşa cum erau ei vizaţi de poliţie, fie şi chinuiţi de ea...), toate aceste producţii Buftea luate în seamă azi au fost salvate prin cronicile cu care ne-am salvat cît de cît din mediocritatea greu respirabilă a Epopeii Naţionale, ţelul suprem şi paralizant pus în faţa cineaştilor români. Aveam nonconformismul cuminte şi orgolios? O duplicitate creatoare? O viclenie şi ea cu "viza" unei poliţii cît de cît evoluate estetic? Salvaţi-ne sufletele de la aceste întrebări ale unei inteligenţe fanatice tot mai fanate! Bine că am rămas teferi şi întregi la minte, incorecţi pe cît se poate, pe cît ne pricepem, ca revoluţionarii lui Porumboiu. * Dilema veche nr. 229, din 2 iulie 2008.