Neurofotbal

19 iunie 2008   La centru şi la margine

Precizare din capul locului: acest articol pleacă la tipar cu o zi înainte de ultimul meci din "Grupa morţii", autorul nu ştie ce va fi mîine, dar ştie ce a fost mai ieri şi alaltăieri. E de neuitat. A fost aşa cum puţini au îndrăznit să-şi închipuie şi, mai ales, s-o scrie: România - socotită fără nici o şansă - a făcut 0-0 cu Franţa şi 1-1 cu Italia, două campioane mondiale din ultimul deceniu. Cu Franţa, România a comis unul dintre cele mai urîte meciuri ale turneului. Cu Italia, doar peste trei zile, aceeaşi echipă a realizat una din cele mai frumoase partide, unii specialişti socotind-o chiar superbă. În meciul cu Franţa, antrenorul Piţurcă a preconizat - şi bine a făcut, susţin meseriaşii în problemă - o tactică excesiv de prudentă, statisticile demonstrînd că nu s-a tras nici un şut pe poartă, echipa avînd în schimb cel mai bun bloc defensiv*. În meciul cu Italia, a fost superioară în ocaziile de gol, inferioară în posesia mingii şi a loviturilor de corner. În aceeaşi ordine de idei care se bat cap în cap, imnul României - acel mohorît "Deşteaptă-te, române!" - aşa cum a fost interpretat de echipa naţională s-a clasat, în topul "imnurilor", pe locul al doilea între cel italian şi cel croat. Oameni de idei întru totul diferite - precum domnii Traian Radu Ungureanu şi Cornel Dinu - s-au declarat, în studio, la fel de emoţionaţi, în sensul reclamei Coca-Cola: fotbalul ne uneşte pe toţi. Toate aceste evidenţe contradictorii impun constatarea fulgerătoare a lui Emil Cioran, după ce a văzut la televizor o înfrîngere cumplită a României la rugby într-un meci cu o naţională de pe insulă (ceva în jur de 130 la 0): "Românii cînd nu sînt excesivi sînt nuli". Cum s-ar zice la Paris: Il en savait quelque chose - "ştia cîte ceva despre asta". La fel de dragă îi este autorului, fie şi în fotbal, observaţia lui Lampedusa: "cea mai adîncă voluptate a omului este să poată spune: Ťţi-am spus eu că aşa o să fie!»" Ca atare, scribul dumneavoastră - mai zilele trecute el a primit de la un internaut scandalizat al Gazetei sporturilor, un mesaj devastator: "Da, ce, bă, tu scrii ca Cioran?" - nu poate să-şi reprime voluptatea de a fi scris, aici, că în meciurile cu balaurii şi crocodilii din această grupă va funcţiona norocul cu tot ce înseamnă el şi ghinion, ca oriunde se ciocnesc cei buni cu cei foarte buni. În meciul cu cocoşul galic - că aşa e în junglă, fel de fel de vieţuitoare - norocul României a purtat un nume clar: Anelka, centrul înaintaş francez care a ratat din cea mai facilă poziţie, chiar de la început. În bătălia cu Italia, bafta şi zbîrciul au convulsionat mult mai aprig şi s-au echilibrat în nefericiri strigătoare la cer, conform unei sintagme care face furori în publicistica noastră. România a avut parte de un arbitraj norvegian la care nu a visat vreodată: dl Ovrebo a anulat un gol perfect regulamentar al Italiei (recunoscut ca atare de toată gîndirea românească - act rarissim de cultură) şi a acordat în minutul 80, un penalti întru totul discutabil în favoarea noastră. Un arbitru venerabil ca Nicolae Rainea a declarat cu toată truculenţa naţională: "Dacă dădea un asemenea 11 metri împotriva noastră, îl alergam pînă la Bucureşti! Aşa însă, ar merita să fie cinstit cu o plimbare, în vapor, pe Dunăre!" Şi unde a fost ghinionul? Acolo unde el se întîlneşte cu labilitatea psihică, cu tremuriciul oaselor, cu neştiinţa. E ceea ce se numeşte azi a şti să gestionezi norocul; căci nu e întru totul corectă ideea, devenită şlagăr, conform căreia norocul ţine cu cei îndrăzneţi. El ţine şi rămîne la cei care ştiu ce să facă atunci cînd cade pe capul lor. Norocul ţine cu ştiutorii lui Cărtărescu. Momentul culminant a fost acela al penalti-ului în care şansa portarului Buffon s-a îngemănat cu neşansa neştiutorului Mutu. Nu a existat declaraţie competentă în care să nu apară aceşti termeni, de loc inefabili: şansă sau neşansă**. Gică Popescu - singurul fotbalist român ajuns căpitan la Barcelona - a fost cel mai radical: "Să se mai termine cu norocul Italiei!" Şi ca hazul să apară şi el, după ce s-au îmbrăţişat în final cu "ai noştri", italienii ne-au declarat "cinici": "Cinicii români" - au titrat imediat... Cine vorbeşte? Cine se plînge de cinism în fotbal? Cei care l-au consacrat fără scrupule - acel 1-0 din minutul 8 pînă în minutul 90, la care, oricît te plîngeai că nu ai avut noroc, Herrera îţi arăta tabela de marcaj. În sfîrşit, ca să nu ne enervăm, pentru a ne desprinde de contingent şi ca să ne ridicăm uşor spre meta, autorul vede în rectorul bisericii poloneze din Viena, părintele Zygmund Waz, personalitatea exemplară de dincolo de turneu. El a decis, înaintea meciului Polonia-Austria să fie neutru, adică să nu ridice rugi Domnului pentru a nu-L amesteca în această chestiune. "Şi austriecii se roagă şi nu vrem să-l punem pe Dumnezeu într-o situaţie delicată." Nimeni, în fond, nu s-a mai exprimat cu atîta delicateţe despre ceea ce a putut face fotbalul din om. * Comisia tehnică a UEFA l-a socotit cel mai bun meci d.p.d.v. tactic!! ** Monumental a fost ghinionul celui mai bun portar din Europa, cehul Peter Czsech, care la 2-1, în ultimele minuţele, a scăpat, ca la grădiniţă, mingea din mînă, turcii au egalat ca imediat să marcheze golul victoriei.

Mai multe