Neprihănire şi întinare

18 august 2006   La centru şi la margine

M-am autodenunţat, cred, din timp, înainte şi după ’89, ca tînăr antifascist blocat în bolşevism între ’46 şi ’56, ca om de stînga (niciodată membru de partid) dezgustat de practica edificării socialismului, ca membru singuratic al unui partid fantasmagoric, inventat de mine, inspirat de dublul dostoievskian, aşa-numitul CAC (al comuniştilor anticomunişti), avînd ca imn Les feuilles mortes de Prévert. M-am căit cît a fost necesar - după sfatul lui Faulkner - prin nuvelele mele care dau seamă de această evoluţie semiseculară, bine primite de critici şi cititori ce-ar putea să-mi fie nepoţi, dar şi foarte nostim contestate - "Cosaşu scrie vesel despre porcăriile sale". Am liniştea recunoaşterii unui stil. Am făcut această introducere - cam prea "corect politică", după gustul meu - numai pentru a satisface una din legile severe ale fitzgeraldismului însuşită de cînd am citit Marele Gatsby: "Nu ai voie să judeci o situaţie decît dacă ai o bază morală în problemă". Nu cred că sînt un închipuit cînd mi-o acord într-o discuţie despre acest caz Carol Sebastian care, pentru mine, constituie cel mai interesant eveniment intelectual din ultimii ani: autodenunţul său este prima defecţiune a unei vedete din rîndurile tinerei şi neprihănitei elite anticomuniste, a cărei evoluţie am urmărit-o cu consistente momente de simpatie şi antipatie. Nu desecretizez (ultima eleganţă a vocabularului nostru...) vreo taină, dacă recunosc că într-un top al preferinţelor mele (da, e secret...), printre aceşti inflexibili şi impetuoşi "oameni de dreapta", nu l-am pus niciodată pe dl Carol Sebastian. Fără se ne fi cunoscut vreodată, l-am citit deseori, l-am văzut, l-am ascultat agasîndu-mă crescînd, nicicum însă pînă la a-l dispreţui. Ca teleast, vorbea prea mult, nu modera nimic, ci combătea din plin, năvălea peste interlocutor, se autoriza competent şi invulnerabil, infatuat nu-şi îngăduia spaţiul nici unei îndoieli - pe scurt, după ochiul şi gustul meu, emana (verb fascinant de rezistent...) dezinvoltura siguranţei de sine. Uşor domolită, am regăsit-o în bubuitorul interviu din Cotidianul (21.07.06) unde dădea pe faţă legăturile sale cu Securitatea şi activitatea sa ca informator; sînt acolo cel puţin două momente de vîrf, în care dezinvoltura devine pernicioasă şi-l face să piardă sensul cuvintelor: "Nu sînt mîndru de episodul cu angajamentul, dar sînt mîndru de celălalt episod, de la Gherla, în care am tăiat legăturile cu ei..." Mîndru!? Ce caută vorba asta în mizeria poveştii, într-un context care cere fiecărei vorbe o exactitate fără fisură? Inteligenţa dlui Sebastian să fi surzit? Şi mai departe: "Imediat după ’90, în mintea mea a rămas faptul că am refuzat, că am tăiat legăturile cu ei... toată cariera mea după ’90 arată că nu am fost şantajabil, şantajat şi că totuşi am însemnat ceva în presa asta. Bine, ţi se poate spune: ŤDom’le, ai fost un ipocrit!». Nu cred că am fost ipocrit. E un mecanism uman. Pot fi acuzat că am fost slab, că nu am ieşit să spun că, uite, am avut un angajament... Dar nu cred că ce am făcut eu în carieră poate fi anulat, spulberat, de acest angajament". Dacă ultima frază e corectă, tot ce se întîmplă pînă la ea dezvăluie un grav agramatism al inteligenţei, o amplă neregulă a "mecanismelor umane". Pentru mine, dl Sebastian nu e (doar) un ipocrit, nu e (doar) un om slab, nu e "un şmecher ca toţi ceilalţi... un laş ca toţi laşii"... cum mi l-a caracterizat un moralist de stînga care îşi ignoră - şi el dezinvolt! - baza morală în problemă. Pentru mine, dl Sebastian este un anticomunist incontestabil (dînsul crede că şi "vertical"...!?) a cărui minte, timp de 16 ani, a avut un îndelung moment de prostie. Prostie politică, prostie ideologică, prostie morală. De mult - de la dl Tudor Călăraşu, tatăl lui Marin Preda, autorul extraordinarei idei: "sînteţi deştepţi, dar vă mănîncă prostia!" şi pînă la dl Alexandru Paleologu, cel care ne-a lămurit pentru totdeauna, pe româneşte, că o inteligenţă, fie ea incomensurabilă, poate spune şi comite cîte o tîmpenie pe măsura ei - de mult nu mă mai cutremură şi nu încerc vreo indignare hohotitoare la spectacolul unui flagrant delict de prostie într-o minte bogată. Dezinvolt, dl Sebastian ignoră această dimensiune a vinovăţiilor sale; l-aş fi vrut, cîteva clipe măcar, nu zic încă 16 ani, zguduit şi tăcut; un anticomunist mîndru şi vertical, mai mult sau mai puţin dostoievskian, caută, după un autodenunţ sobru, un Tihon şi nu pagina unui cotidian (unde, pe cîteva coloane, continua să nu înţeleagă ce este mai grav între ce a făcut şi ce a tăcut). Sînt prea exigent pentru realităţile noastre TV? Concis şi decent, extremismul meu de centru îşi permite să-l acuze (doar) că a întinat valorile anticomunismului.

Mai multe