...Mi-a murit şi Turul Franţei?

Dl Jacques Augendre - pe care l-am citit de o viaţă odată cu Camus, Sartre, Perec şi Jean Daniel - are azi 83 de ani şi "a acoperit" pentru L’Equipe şi Le Monde 55 de Tururi ale Franţei. De 14 iulie, el scria în Le Monde că Turul este "une chanson de geste, o operă patetică, o tragedie de o doză înaltă. El trăieşte o istorie de o sută de ani. Perenitatea lui durează ca un element din patrimoniu... În toţi anii petrecuţi pe drumurile lui, am văzut performanţe incredibile, răsturnări de situaţii şi Ťlovituri» de o mare strălucire. Confraţii de la televiziune care se entuziasmează azi, la ce superlative ar fi recurs?". Brusc, tonul epopeic se schimbă: "Acum sînt oarecum dezabuzat, nu mai regăsesc ciclismul pe care l-am iubit. Am început în 1949, cu victoria lui Coppi. Am cunoscut epoca de aur, deceniul formidabil cu Bartali, Kubler, Koblet, Bobet, apoi cu Anquetil şi Poulidor. Azi, aventura, loviturile de teatru au lăsat locul unei curse stereotipe, cu un scenariu convenţional, fără suspans. Se aude prea des verbul Ťa gestiona», se merge după indicaţiile la ureche, fără puterea de a improviza. Pentru mine, Turul însemna plăcerea de a scrie (subl. mea, desigur). Cred că jurnaliştilor le este tot mai greu să se entuziasmeze: scrii ceva elogios despre un ciclist şi afli, după aceea, că era dopat. Te simţi înşelat. Şi totuşi încă mai cad în Ťcapcană», încă mă las prins în joc. Îmi zic: Ťhai, uită-te un sfert de oră!» şi stau două ore în faţa televizorului. E magia, e iraţionalul acestei curse". Nu vreau să precizez pînă la ce punct sînt de acord cu acest Vénérable monsieur. Am peste 50 de ani, vorba aceluia, de viaţă şi activitate nu prea revoluţionară de cînd la Cluj, soldat, cumpăram L’Humanité, pe Corso, şi-l citeam la cofetăria Vita Dulci explicîndu-i servantei Kati cine-s Coppi, Kubler, Koblet şi Bartali, ca după aceea şi după aceia (Hruşciov, Beria, Malenkov, Eisenhower şi cei care li s-au alăturat...), prin melodramele toride ale anilor de şomaj ideologic, să nu pot înfuleca în vreun Expres, "la staul", dacă nu aveam lîngă iahnia mea, Miroir-Sprint-ul cu Turul, strecurat într-un Lettres Françaises al lui Aragon, de către roşcata, "la rousse" de la Difuzarea Presei din Piaţa Palatului. Turul a fost şi a rămas pentru mine o piesă din patrimoniul strict intim, prima şi ultima mea evadare din România realist-socialistă şi de mult nu mai dau explicaţii celor uimiţi de această aiureală perenă cît perna de sub căpăţînă. De ani de zile, în iulie, nu scap nici o etapă dintr-un Tur în care acum victoriile aparţin laboratoarelor care-i descoperă pe dopaţi, pe trişori - noul nume al celor slăviţi altădată ca "les forçats (ocnaşii!) de la route". Antipaternalist, aşa cum m-au format anii Anquetil şi Poulidor, îi aud anual pe Naum şi Banciu, aceşti nepoţei ai dlui Augendre, gîlgîind de plăcere la fiecare demascare şi eliminare a încă şi încă unui nemernic bine "înţepat". Ei se laudă că dintr-o privire îl pot fixa pe ticălos, aşa cum pot confirma că l-au diagnosticat pe Ricco, după formidabila lui izbîndă din Pirinei. "Să vină dubiţa să-l ridice!" - a cerut Radu Naum, imediat ce Ricco, consacrat pe dată ca noua stea a ciclismului italian, a descălecat sus, în Hautacam. Într-adevăr, a doua zi l-au ridicat şi l-au dus la poliţie, cu dovezile de dopaj, oricît s-a jurat băiatul "pe sîngele mamei sale" că nu a luat nimic. Era a treia excludere din Tur într-o singură săptămînă. Redactorul-şef al lui Libération, Laurent Joffrin, ziarist de certă anvergură intelectuală, a clamat şi a fulgerat, negru pe alb: "Le tour est mort!" Ca de obicei, cînd aud această formulare năprasnică, sînt zguduit. Ce fac mai departe? Nu sînt nici dezabuzat, dar nici iraţional ca maître Jacques; nu suport violenţa, cu atît mai puţin o nostalgie violentă; nu mă accept ca bunicuţ de Cişmigiu povestindu-le lui Naum şi Banciu ce a răspuns Anquetil cînd a fost întrebat dacă se dopează. ("Eu nu sînt sportiv, eu sînt profesionist." Omul a murit repede.) Şi nici nu sînt convins că ei ar vibra la argumentul antropologului Marc Augé (autor al unui recent "Elogiu adus bicicletei") care, şi el oripilat de caracterul hîd al ciclismului actual, propune să iubim Turul "ce ne însoţeşte din copilărie cît amorurile apuse, dar infinite". Nu, ei vor un Tur curat, pur -, iar eu, cînd aud de puritate... ...Cum gestionez problema? - căci nu ezit s-o numesc aşa. ...Să renunţ şi la Turul Franţei? ...Dar există o limită şi în renunţare.