Meditaţie de intelectual eurodîmboviţean
...Cît costa o Eugenie? ...0,75!? ...Exista ceva mai ieftin decît o Eugenie? ...Sîngeretele? Ăla era la 1,25 suta... ...Cînd am întîlnit-o prima oară? ...Eram parcă într-o baracă de şantier, în epoca de fier-beton şi, printre pereţii de scîndură, auzeam o voce de femeie voioasă, îndemnînd pe cineva: "Mai ia şi o Eugenie, că n-ai să te saturi cu o mentosană!". ...Cred că am gustat-o prima oară în gară la Predeal, la bufet, vrînd ceva uşor şi dulce după nişte cîrnăciori grei. ...Necunoscută la vremea burgheză a halviţei de la poarta şcolii, Eugenia ţinea loc, în construcţia socialistă, de cataif, de ecler, de cremşnit, era dulcele poate cel mai ieftin, oricum cel mai finuţ, în pofida durităţii sale biscuitice, o duritate acceptată pentru crema de cacao, o tărie care o extrăgea din categoria banalităţilor de "dropsuri bune şi jeleuri" şi o plasa printre fursecurile proprii noii orînduiri, fiind cu adevărat CEL MAI NOU ŞI ORIGINAL PRODUS AL INDUSTRIEI NOASTRE ALIMENTARE (cum scria pe un panou al unui raion de zaharoase de pe Bd. Hristo Botev, acolo unde, peste cîţiva ani, în altă etapă, aveam să citesc: "Consumaţi ştrudel cu mere / Dă avînt şi dă putere!". Deloc ipocrită, deloc lipicioasă, melocremoasă sau leneşă, Eugenia nu şantaja că s-ar topi în gură, dar nici nu-ţi rămînea pe degete, antipatică; substantiv comun, cu literă mică, avea singular: "Ia o eugenie de la mine!" şi plural: "Mi-am cumpărat la prînz 4 eugenii şi zău că m-am săturat!". De fapt, nu era săţietoare, dar - autentică, sinceră în mediocritatea nivelului ei de trai şi de gust - nici nu pretindea că ar fi, nu se dădea mare şi importantă, nu indispunea. Ea năştea o nesilită solidaritate în minorele simpatii generale - CINE REFUZA O EUGENIE? O accepta casieriţa de la Alimentara care-ţi "ţinea" o sticlă de oţet şi o "brînză de veci"... O îngăduia vînzătoarea de la şunca-fără-grăsime... Farmacista care "avea grijă" cînd veneau şerveţelele alea higienice. ...Dactilografa care-ţi bătea, repede, cele două rînduri "cu Congresul al nouălea", adăugate la cererea imperioasă a secretariatului, că altfel "chestia ta cu belota şi rebelota nu trece". Nimănui dintre cei corupţi cu o Eugenie nu-i trecea prin minte ipocrizia lui "vai, daâ nu trebuia!..." Trebuia, era un fleac printre fleacurile alea esenţiale, era o atenţie. Se cerea măcar asta, o atenţie, la nivelul Alimentarei, al "Bumbăcelului", al farmaciei 425, al "capului limpede", noaptea, pe la două, cînd nu mai era nimic la bufet şi curiera trebuia să fugă în tipografie cu ultima albă, întîrziată la "controlul presei"; nu cunosc curieră care să fi refuzat o eugenie la două de noapte. ...Eugenia avea statut de mărţişor, era un "mic gest", o fază de sentiment mazilian între duioşie şi sarcasm, o minimă inocenţă la mica milă şi interzisa mită a zilei. ...Am voie să spun că, în felul ei, era mai inteligentă decît chewing-gum-ul de azi? Toate aceste gînduri mi-au alergat febrile prin minte, devorînd o anchetă din Télérama (14.03.07) intitulată fascinant: "Trebuie intelectualul european să renunţe la melancolie?". Da, răspundeau răspicat cîteva somităţi pe care le ascult de ani de zile cu creionul în mînă. Bronislaw Geremek - unul din eroii preferaţi ai mitologiei mele extrem-centriste - susţinea că "melancolia, fără îndoială, îmbogăţeşte viaţa culturală a individului, dar îl paralizează politic". Slavoj Zizek o demasca şi mai dur ca pe "una dintre cele mai confortabile atitudini pentru a refuza să regîndeşti şi să înţelegi lumea de azi". Wolf Lepenies "al nostru", al Dilemei vechi, m-a supus presiunii maxime: "Principala noastră dificultate este aceea de a-i convinge pe studenţii din Sofia şi Bucureşti - atunci cînd ei ne propun cercetări privitoare la Derrida, la postmodernism sau la Heidegger - să lucreze pe subiecte Ťlocale». Le spunem: vorbiţi-ne despre voi, asta ne interesează!". L-am ascultat, cu voios irespect, conştient că sînt incorect şi frivol. Subiectul meu local este une recherche trecută nu prin Derrida sau Heidegger, ci prin Popa Nan, Casa Scînteii şi Brel: "Eugenia câest ma madeleine, câest mon Europe