<i>Orizont</i> - 1500
Am făcut destule declaraţii de amor - publice şi private - revistei Orizont, grupului din jurul Fundaţiei "A treia Europă", cîtorva dintre scriitorii, eseiştii, criticii şi editorii de la Timişoara, fără de care întregi zone culturale româneşti n-ar fi de conceput. N-o voi lua de la capăt... Pentru orice om care scrie şi citeşte, Orizont şi grupul din jurul său coagulează o zonă de seriozitate, profesionalism, cosmopolitism şi pitoresc... imperial. Revista dedicată împlinirii a 1500 de numere de Orizont reface mai multe istorii, de dinainte de 1989 şi (mai ales) de după, cu bune şi rele, cu lucruri asumate şi cu altele de neasumat, cu membri fondatori sau colaboratori fulguranţi, dar mai ales cu o continuitate profundă, imediat recognoscibilă, şi cu un ton aparte. Cînd se scrie despre Orizont, acest ton (al solidarităţii) e mai pronunţat ca oricînd: * în convorbirea provocată de Robert Şerban, Adriana Babeţi, Cornel Ungureanu şi Mircea Mihăieş îşi evocă începuturile la Orizont, dar şi schimbările inevitabile prin care a trecut revista. Adriana Babeţi scrie o adevărată proză de evocare, în care interlocutorii devin personaje: "M-am îmbrăcat destul de îndrăzneţ, ca să se vadă clar că, în ciuda ochelarilor, nu-s o tocilară şi că reprezint aripa Janis Joplin a junimii scriitoare de pe Bega, am urcat în trap cele 27 de trepte, am orbecăit după uşa bună... am găsit-o, mi-am tras răsuflarea, mi-am vînturat pletele şi am pus mîna pe clanţă. Numai că în loc s-o împing, de emoţie am tras-o spre mine. După o clipă de zdroncăneală şi ezitare, am deschis-o prea larg şi m-am prăbuşit înăuntru, împiedicată într-un vechi covor de iută. ş...ţ prin nişte ochelari mai slabi ca ai mei mă scruta un bărbat cu părul vîlvoi, care, din cauza aerului sever, îmi părea destul de în vîrstă. Era Cornel Ungureanu... Poate are dreptate Mircea Mihăieş să spună că mulţi dintre noi am fost invenţia lui Cornel Ungureanu". Mircea Mihăieş îşi mărturiseşte şansa de-a fi fost protejat, la început, de redactorii-şefi ai revistei, Ion Arieşanu şi Anghel Dumbrăveanu, dar mai ales de "veritabila armură" asigurată tuturor de acelaşi Cornel Ungureanu, care, la rîndul său, le reaminteşte preopinenţilor că "Arta compromisului... e una esenţială, pe care diplomaţii au dus-o la perfecţiune... Revista Orizont a supravieţuit şi fiindcă redactorul-şef a scris editoriale şi fiindcă era în redacţie unul care producea poezii patriotice". Mai multe vom afla, desigur, din Istoria secretă a literaturii române, pe care criticul o va publica în curînd. Mă întreb doar ce vor înţelege studenţii care o întrebau pe Adriana Babeţi, la începutul anilor â90, de ce nu mutau revista pe Internet, dacă cenzura era atît de acerbă... * "Prima zi la Orizont" schiţează un reportaj de familie în care grupul extins al revistei se reîntîlneşte în jurul aceleiaşi mese (Lucian Alexiu, Paul Eugen Banciu, Dorian Branea, Cristina Chevereşan, Radu Pavel Gheo, Marius Lazurca, Viorel Marineasa, Alina Radu, Robert Şerban, Marcel Tolcea, Ciprian Vălcan, Daniel Vighi). La fel, grupajul "1500 de paşi. De la plumb la pixeli", ce adună texte de evocare personal-nostalgică ale unor colaboratori apropiaţi. * Dincolo de aniversară, reţin o frază din jurnalul lui Livius Ciocârlie: "Cineva, la Orizont, ştiind că-i ziua mea, mă firitiseşte. Joc comedia celui întristat de vîrstă, sentiment inexistent la mine, şi mă gîndesc cît este de naiv să crezi că afli ceva despre om din ce îţi spune el. Numai ce-ţi spune fără să-ţi spună e interesant. Omul se citeşte printre rînduri, ca un roman" (s.m.). Şi în anumite (rare) momente, ca o revistă, strîns legată într-o solidaritate de corp, cazul Orizontului de faţă. ( S. S.