<i>Memento</i> Piaţa Universităţii

În numărul 169, revista Observator Cultural publică o serie de eseuri despre Piaţa Universităţii, un "loc de memorie", un "spaţiu geografic strîns legat de fenomenul socio-politic care îi este asociat", dar nu numai, căci, deşi plin de istorie culturală şi arhitecturală, azi "respiră greoi, sufocat de poluarea din postcomunism". Printre semnatarii dosarului realizat de Cristian Cercel se numără Ana Blandiana, Adrian Majuru, Augustin Ioan, Mirel Bănică, Ovidiu Pop şi Ioana Niţulescu. "În cazul Pieţei Universităţii s-a recurs la ghioage numai după ce întreaga recuzită a dezbinării, verificată cu succes în deceniile trecute, a fost înfiptă pînă la plăsele în mentalul colectiv. Au fost răspîndite manifeste semnate cu numele unor intelectuali născuţi după război care, pentru că vorbiseră din balconul Universităţii, erau puşi să se adreseze pasă-mi-te, în numele Căpitanului; se povesteşte despre orgiile femeilor goale, intelectuale fireşte, care fuseseră văzute, pe televiziunea bulgară, dansînd în Piaţa Universităţii. De altfel, toate aceste eforturi de calomniere şi falsificare nu erau lipsite de abilitate: ceea ce trebuia discreditat nu era numai intelectualitatea, a cărei obişnuinţă de a gîndi putea deveni molipsitoare, ci mai concret esenţa periculoasă a discursurilor din Piaţa Universităţii, Punctul 8 de la Timişoara, care punea sub semnul întrebării însăşi posibilitatea de a continua manipularea istoriei." (Ana Blandiana, Despre 15 iunie, atunci şi acum) "La mijlocul secolului al XV-lea zona Universităţii de azi reprezenta marginea nordică a tîrgului Bucureştilor. (...) Peste 200 de ani marginea nordică se afla deja către Piaţa Romană de azi, iar în zona Universităţii, deja cuprinsă de oraş, se aflau mahalalele Sărindar, Sf. Sava şi Clopoţei. (...) Palatul Universităţii a fost ridicat începînd cu 10 octombrie 1857 pe baza proiectului arhitectului Alexandru Orăscu şi finalizat la 14 decembrie 1869." (Adrian Majuru, Piaţa Universităţii, transformările locului) "Cutremurul din 1977, combinat cu politica ceauşistă de după el, a dus la dispariţia unei biserici aflate odinioară vizavi de Intercontinental, deşi ea putea fi restaurată fără probleme. Blocul actual, de inspiraţie interbelică, este elegant, dar grinzile interioare, supradimensionate, în raport cu spaţiile apartamentelor, ne vorbesc despre teama proiectanţilor de atunci." (Augustin Ioan, Piaţa Universităţii) "În orice memorie traumatică, există problema concurenţei victimelor, iar Piaţa Universităţii este şi ea un exemplu de memorie traumatică. Sînt puse în joc strategii, pentru a atrage beneficii simbolice pentru actori (cum e cazul adeseori cu mitingurile politice). Un exemplu românesc din domeniu este bătălia purtată în jurul certificatului de revoluţionar, exemplul cel mai clasic de abuz memorial. (...) Competiţia pe plan memorial pentru Piaţa Universităţii arată că memoria Pieţei Universităţii se lasă foarte greu îmblînzită. Cînd politicienii încearcă să o folosească, rana se deschide mai degrabă decît să se închidă." (din interviul acordat de Mirel Bănică, "Am avut un muzeu în aer liber al Revoluţiei Române şi l-am distrus cu bună ştiinţă") "Ca şi ŤRevoluţia Română», Piaţa Universităţii e un moment fondator pentru sistemul politic românesc. Că, în memoria noastră colectivă, aceasta nu ocupă un spaţiu comun arată cît de puţin s-a depărtat politica românească de începuturile sale. Cine vrea reformă politică poate să pornească de la un asemenea punct nodal, dezvoltîndu-l într-o nouă direcţie." (Ovidu Pop, Bătălia pentru Piaţa Universităţii) "Piaţa Universităţii e considerată la nivel simbolic km 0 al României: punctul de unde începe să capete sens eliberarea de comunism. Întreaga simbolistică a Pieţei reprezintă o creare de sens a istoriei revoluţionare şi a identităţii unui popor într-un anumit moment istoric." (Ioana Niţulescu, Piaţa Universităţii, comemorările Revoluţiei între legitimizare şi uitare) ( S. G. )