<i>Jurnalul</i> în ziarul meu strict personal

Februarie 1997. Mă sună Horia-Roman Patapievici, "mă simt rău, sînt zguduit, Radule, după Jurnal, nimeni nu mi-a spus vreodată că evreii, sub Antonescu, aveau raţia de pîine cu o sută de grame mai mică decît românii... Mi-e ruşine ca român şi creştin... Îţi cer iertare!" "Dar nu e asta problema, Horia, în 1997..." Dar care e? Pleacă pentru o lună în străinătate şi vom discuta cînd se întoarce. "Dar încă o dată, Radule, iartă-mă"... Eugen Negrici, la TVR: "Jurnalul îmi distruge mitul democraţiei interbelice. Pentru prima oară mi s-a făcut ruşine de poporul meu, de intelectualii lui, de şovinismul lor". Lena Constante, tot la TVR: "Sebastian avea o extraordinară capacitate de iubire... l-au nenorocit Nae Ionescu şi dragostea lui (ca şi a soţului meu) pentru România". Dan C.-ul aduce în discuţie un tînăr care nu mai vrea să audă de Eliade, atîţia camilieni sînt în stare de şoc, cioranişti şi rebrenişti "nu-şi revin". Cea mai tare situaţie - un anticamilian notoriu mă ţine - pe stradă - de un nasture al paltonului, extrem de încîntat: "Ce zici ce face Sebastian din Camil al dumitale?". "Orice ar face, Ladima iese foarte bine... (şi la ochii lui stupefiaţi)... Camil i-o spune odată: ŤE în tine ceva din Ladima» şi Sebastian nu scrie decît atît: ŤCamil ştie ceva»." Cu Ionescu e cel mai simplu: el iese atît de bine fiindcă mama lui e evreică! Există un asemenea partid de gînditori. Hemiplegică între dreapta şi stînga - singura problemă a culturii noastre politice - blocată între legionarii care au stat "doar 4 luni la putere" şi "comuniştii care au stat 40 de ani", cititorimea nu e frapată de continuitatea vieţii intelectuale româneşti în ultimii 70 de ani, de acest spectacol al oportunismelor isteţe şi al maniheismelor patetice în care conştiinţele mai mult sau mai puţin bolnave caută, pe culmile exagerării, soluţia acomodantă la "melo"-ul care aspiră mereu la tragic, pentru a sfîrşi în farsă. Cu deosebire democratismul lui Sebastian nu pasionează. Aceasta e problema pe care aş vrea s-o discut cu H.-R.P. Aprilie 1997. La o serată a lui Iosif Sava, H.-R.P. - întors din călătorie - nu poate trece peste atitudinea lui Sebastian faţă de Armata Roşie eliberatoare; cum a fost posibil să vadă în ochii unui soldat sovietic "o sălbăticie candidă"? - e inacceptabil. Postdatăm totul? Prost datăm. Să nu fi ajuns la ziua de 31 august 1944 cînd Sebastian intră în redacţia României libere şi nu o suportă? "În trei zile, am înţeles că intru într-o redacţie terorizată de conformism. Nu, nu. Mai bine scriu piese de teatru... Imbecilitatea îndoctrinată e mai greu de suportat decît imbecilitatea pură şi simplă." Nici un scriitor român - indiferent de mărimea talentului şi de "rasă" - nu a avut instinctul şi tăria lui în a refuza prompt conformismele de dreapta şi stînga, imbecilitatea îndoctrinată, strămoşescul antidemocratism. Evreitatea lui să obscurizeze această dimensiune? La 16 septembrie 1944 stă scris "singurul adevăr": "E un înspăimîntător spirit de conformism, nou ca orientare, vechi ca structură psihologică. Dar, peste toate astea, rămîne singurul lucru adevărat, singurul care valorează şi acoperă tot restul: nemţii au crăpat". În 1997, după 50 de ani, e un adevăr incomplet - dar şi vinovat? Deranjant? Pînă la ignorarea lui? Un adevăr, înţeleg, fără vibraţia celuilalt, la zi: a crăpat URSS-ul! Dar sînt incompatibile? O veche structură psihologică rezistă pînă azi: oportunismul în maniheism... Şi să nu se fi ajuns la ziua de 20 septembrie, cînd "Vivi" (C. Vişoianu, prietenul său liberal...) îi explică - proaspăt întors de la Moscova - între patru ochi, căci nu îndrăzneşte s-o facă publică, "amărăciunea": "Acolo nu e libertate... Nivel material şi intelectual scăzut. Mare ignoranţă - şi mare mizerie." Şi urmează o frază-cheie: "Înclin să-i dau dreptate lui Vişoianu - şi pe urmă mă opresc". Iată tangajul celor două idei: "E o lume (în URSS - n.mea) fără rafinament. Tot ce am iubit, discreţia, eleganţa morală, ironia, respectul ideilor, sentimentul estetic al vieţii sînt imposibile într-o asemenea lume care rezolvă alte probleme mai imediate: foamea, frigul..." Aşa credea el, în ’44, că acolo, unde nu ar fi putut trăi, oamenii totuşi "urcau greu din mizerie spre oarecare civilizaţie elementară". Scepticul rafinat nu se dă învins; el emite, normal, imediat un "poate": "Poate că ne şi amăgim cînd credem că setea noastră de libertate este una şi aceeaşi cu a marilor mulţimi. Nouă ne trebuie libertatea lui Montaigne: o libertate de intelectual care îşi apără singurătatea. Ţăranii, muncitorii - oamenii "din gloată - au cerinţi mai simple, mai tari". "Naivul!" - e tot ce-mi vine să-i spun, sever, aşa cum şi el era sever cu naivii. Încă punem prea multă duioşie cînd numim naive atîtea inteligenţe, pentru a le ocroti inocenţa. Nu mai e cazul, după cîte am trăit în vremurile care au făcut şi din inocenţă o vinovăţie. Un camion, la nici un an după discuţia cu Vivi, i-a îngăduit, strivindu-l, să nu măsoare cît de catastrofică urma să devină şi naivitatea lui. Cît a mea, cît a noastră, a celor care, de pildă, am plîns la moartea lui Stalin (precum el, la dispariţia lui Nae Ionescu). "Cum ai putut să plîngi la moartea lui Stalin? De neiertat ar fi să plîng a doua oară." Pentru mine, defanatizarea antimaniheistă e cea mai fertilă experienţă din tot ce am trăit. În Orizont nr. 2/97, Vasile Popovici semnează un articol extraordinar, intitulat "Evreitatea mea": "Citind Jurnalul e imposibil să rămîi acelaşi. Problema evreiască devine problema ta". E exact, e admirabil spus, unde să-l caut pe Vasile Popovici, să-l îmbrăţişez? Hai, hai, termină cu sebastianismele!