<i>Ciulinii Bărăganului</i> de Panait Istrati

de Panait Istrati Se termină: cam toate operele sînt plimbări în cerc. Povestea e ieşirea din cercul strîmt. "Tot trăind ceasuri atît de tragice la o vîrstă la care alţi copii încă se joacă, inima mea nu mai rezista. Mai ales nu mai puteam s-aud vorbindu-se de împuşcături, de execuţii, de torturi. Îndată mă apucau nişte dureri de cap îngrozitoare. Şi aşa, în dimineaţa plecării noastre din Radovanu, cum mă feream de ţăranii care tot repetau aceleaşi grozăvii, prinsei totuşi ultimele cuvinte ale unei poveşti istorisite de un om, şi care-mi îngheţă sîngele-n vine: "...Şi bietul Marin nu era deloc de vină. Fusese pescar la Lăteni şi muncea pe ici, pe colo, tot cîntînd din fluier. L-au arestat pen’ că tot cînta peste tot năzbîtia aia-n care-i vorba de-o mămăligă cît nuca, pe care-o fereai cu măciuca să n-o ia copchiii-n gheară. Va să zică era un instigator. Şi l-au împuşcat." Povestea: mizeria ce poate naşte? Speranţă mai mare, realitate ostilă şi de neînfrînt. O mamă face rost de bani şi-şi trimite copilul şi soţul la făcut bani cu un car de peşte. Ţeapă, ţeapă, ţeapă. Se pierde tot, se cîştigă plecarea şi depărtarea. Mama moare, muncile sînt sterpe. Neîntoarcerea e gata. Şmecheriile textului: ciulinul e prezent sub toate formele simbolice. Umblăm din ţeapă în ţeapă, cum ar zice oamenii noştri de afaceri de azi. Ciulinul, osul de peşte, viaţa mizeră şi acră, fuga dintr-o depărtare mizeră în alta, dar în cerc, pe spaţiul îngust al unui vîrf de ciuline. Revolta. Durata lecturii şi tipul de creier: roman tipic pentru criza ce ne aşteaptă. Este roman bun pentru analiştii crizei. Ce-i de făcut cînd n-ai de niciunele sub saltea sau în buzunare. Mişto: "Cu primul fulg de zăpadă venit să se lipească pe fereastră, veni şi liniştea Tudoriţei. Băgarăm de seamă şi unul şi celălalt într-o după masă cînd ea broda lîngă fereastră şi eu îi descurcam o grămăjoară de fire de lînă de mai multe culori. " Ninge! Ninge! strigă ea bătînd din palme ca un copil. O s-avem un Sfîntu Niculae cu barbă albă! Şi reluîndu-şi lucrul, fredonă timid: Cine te-a făcut pe tine, Tudoriţă nene, Aşa ’naltă şi subţire, Tudoriţă nene! De la sosirea mea în casa asta era prima dată c-o auzeam cîntînd. Şi-a dat ea singură seama: " Oh, Doamne... Totul se uită în viaţă! oftă ea. M-ai auzit, Matache? Credeam c-am să mor, şi iată-mă cîntînd! " Cu atît mai bine, făcui. Trebuie să-ţi pară bine să te ştii " aşa cum zice cîntecul " ’naltă şi subţire. Se uită la mine. " Să nu te-apuci să te-ndrăgosteşti de mine, Matache! făcu ea veselă, şi puţin în zeflemea. " Şi de ce nu? " Da, aşa-i. De ce nu? Păi, pentru că n-ai decît cincisprezece ani. Dar într-o zi ai să fii un flăcău frumos. Şi-or să te iubească Tudoriţele de-atunci. " Aş vrea să fii tu aia. " În ziua aia, dragul meu, eu o să fiu de mult nevastă şi mamă. Totul va fi sfîrşit pentru mine. Copilaşi veşnic murdari, o soacră veşnic arţăgoasă or să strige toată ziua după mine. Un bărbat, care n-o să mă iubească, o să-mi spună că-s o îngălată şi poate c-o să mă şi bată. " Atunci de ce te grăbeşti să te măriţi de la douăzeci de ani? " Asta-i soarta noastră, Matache... Mergem la măritiş, ca la moarte, tot iubind... " Atunci n-ai de ce pizmui soarta Stanei: o s-o bată şi pe ea, în curînd, pentru că Tănase n-o iubeşte. Tudoriţa rămase o clipă pe gînduri, cu privirea pierdută: " Nu-i acelaşi lucru, dragul meu... Stana e o stricată, un pui de lele, care-şi bate joc şi de Tănase, şi de boier, şi de căsnicie, şi de dragoste chiar. Ce-i place ei e să ducă o viaţă desfrînată şi să zăpăcească bărbaţii. N-o să se-ncurce ea cu copii şi bătută n-o să se lase. Cît să pizmuieşti soarta ei, nu face. Mai bine pe a mea..."