La un centenar

În urmă cu 19 ani (ştiu că cel mai frumos titlu este: După 20 de ani...), exact la sfîrşit de octombrie 1989, cînd, cum se zicea, "nu-mai-aveam-nimic-de-văzut-la-televizor", iar rubrica mea "Telecinema" devenise "Secvenţe"; am trimis României literare articolul acesta, de o oarecare subversivitate, căci îl omagia pe Geo Bogza - foarte antipatizat "sus" pentru rezistenţa lui la cultul ceauşist - şi descria un oraş din Basarabia, Hotinul, din "ţara aceea de pămînt" despre care era interzis să pomeneşti. Prin arta lui Ivaşcu şi Roger Cîmpeanu în a trata cu cenzura, textul a apărut la 26 octombrie 1989, sub titlul: "Un cinema pentru istoria literară". Acum 50 de ani, după ce a umblat prin cel mai ciudat oraş al acelei "ţări de pămînt" ("ciudat prin absenţa unei întregi serii de lucruri care definesc un oraş"), după ce s-a lăsat invadat de pustietatea şi singurătatea străzilor lui exagerat de largi tălăzuind ca valurile unei cîmpii care pătrund pînă în case, după ce a coborît în dughene ca în cavouri şi peşteri ("afară arde soarele, aici te cuprinde frigul"), cu scîndurile lor roase pînă la nod, cu oameni înviaţi din morţi, purtînd şoşoni în picioare, cu ochelari ruginiţi, din primele modele ale lumii, cu părul în vîrtejuri, "stufişuri ale fizionomiei" ("Ochelarii! Urechile!"), după ce s-a impregnat cu mirosul de mucigai al obiectelor la care s-a uitat cu acea precizie suprarealistă ce dă în halucinaţie şi apoi nimica mişcă, după ce a respirat afară, în strada mare, urina de cal purtată de vînt din curţi pînă dincolo de zare, oraşul necunoscînd stropitoare, ci doar o saca, după ce a descris minuţios singura saca, sacagiul şi calul ei ("un butoi pe două roate hodorogite, cel mai bătrîn om din oraş, un cal caduc, decăzut pe ultima treaptă a vitalităţii şi ierarhiei sociale"), după ce s-a dus în piaţă şi a găsit cele două cuvinte sub a căror zodie s-o pună: grosolănie şi murdărie, o murdărie alta decît a dughenelor, "o murdărie care stă în straturi groase, ca un rînd de solzi, pe dedesubt oamenii plesnind de sănătate", după ce a intrat în cîrciumă privind încontinuu exact şi enorm, descoperind "în fundul fiecărui gest cum zace viaţa, aşa cum zace nămolul în fundul fluviilor", Geo Bogza s-a dus la cinema - în cel mai bun cinematograf al oraşului care avea cu totul două. "Ţineam neapărat să merg la cinematograf..." De ce? Simplu: "Presimţeam că o să am mari surprize". Nu s-a înşelat. "Am intrat... O să mă credeţi? O magazie. Literalmente o magazie." Din trei propoziţiuni tăiate cu diamantul, sîntem proiectaţi pe unul din acele locuri numai ale lui, unde - o să mă credeţi? - "îmi crapă capul", dacă mai ţineţi minte expresia sub care stă "Ţara lui de piatră". Pereţii sînt roşi ca de lepră, cîteva şine de cale ferată, într-un oraş fără urmă de tren, trec peste capetele spectatorilor şi ies prin zid, "avansînd în aer", un lanţ ruginit străbate sala, scaunele au o culoare de ploşniţă, miroase a leşie, ecranul e ciuruit, un viorist şi un ţambalagiu asigură "sonorul" cîntînd, la trecerea mută a unui regiment de pînză, "Mîndra mea de altădată", iar cînd eroina se aruncă în mare izbucnesc într-un "La Bacău, la Bacău", "Lumea priveşte cuminte, atentă şi nu i se pare nimic strident în acest spectacol de ţinut minte o viaţă întreagă". E genial. Călinescu o va observa imediat, dintr-o bucată, în Istoria sa: "Talentul autorului în acest gen e mare". Care gen? Acesta - reportajul la care nimeni nu se gîndea, atunci, că ar putea intra în "Istoriile" literaturii române, smulgînd divinităţii critice adjectivul rîvnit, dînd cărţi de ţinut minte toată viaţa. Sînt 52 de ani, în ’89, de cînd au apărut Ţările de piatră, de foc şi de pămînt. O să mă credeţi? De cîte ori le citesc, ştiindu-le pe dinafară, precum alţii Craii de Curtea-Veche, mă ia cu fantasmă: m-am născut, cum scrie în buletin, la Bacău, la Bacău, sau în acel cinematograf al "Ţării de pămînt"? M-am decis să-l reeditez (de ce nu ar avea unele articole dreptul, precum cărţile, la o a doua ediţie?) din plăcerea de a fi incorect politic: azi, a-l elogia pe Geo Bogza este mult mai subversiv decît în urmă cu 20 de ani. Apoi, din voluptatea de a-l numi genial. Şi din tristeţea dură şi durabilă a tăcerii care s-a aşternut, în acest an 2008, la o sută de ani de la naşterea lui (6 februarie 1908).