Kinoiskustvo - arta filmului, în ruseşte

- "Exerciţii de oarecare posteritate"* - Toată enigma Rusiei de azi se strînge în chipul proaspătului ei preşedinte. În cinematograful politicii internaţionale unde rulează din zori şi pînă în noapte filmul pe care-l ştim şi de care nu ne declarăm niciodată sătui - kinoiskustvo (arta filmului, pe ruseşte - n. mea) nu a lansat, cu geniul ei înnăscut dus pînă la involuntar, un personaj, un actor mai straniu ca Vladimir Putin. Rapiditatea cu care s-a impus nu este egalată decît de viteza cu care, azi, victimele devin călăi şi călăii victime - cea mai tulburătoare situaţie din cîte au produs în ultimul deceniu scenariştii marilor studiouri care se numesc ONU, FMI, NATO, CSI sau OSCE. Mă uit la Vladimir Putin, de cîteva luni, fascinat - ferindu-mă de politică, de fandacsiile şi ipohondriile ei, îl contemplu ca simplu balzacian, încrezător adică în teoria fizionomistă fără de care Comedia umană nu s-ar fi putut scrie; îmi trec prin faţa ochilor - într-un montaj eisensteinian - toţi preşedinţii fostei Uniuni Sovietice, de la venerabilul Kalinin la truculentul Boris Elţîn, şi nu-i găsesc precedent lui Putin; e aproape sigur, după cunoştinţele mele, că fizionomic - cum altfel să-l tatonăm, deocamdată? prin discursuri? prin canonade? să fim serioşi! - Vladimir Putin nu are precedent nici printre ţari, nici printre secretari generali, nici printre generali şi mareşali. Dacă a apărut - cum susţin analiştii serioşi - dintr-un vid de putere, de asemenea fără de precedent în istoria Rusiei din ultimii 80 de ani, atunci vidul acela e de natură gogoliană, definit o dată pentru totdeauna, în portretistica diabolică a Sufletelor moarte, prin acele celebre aproximări şi ambiguităţi: "nici... nici..." ori "şi... şi..." care-i scot din sărite doar pe realiştii socialişti sau antisocialişti. (Chiar, n-a auzit nimeni de realismul antisocialist? Nu-i mai bun decît celălalt...) Iar Boris Elţîn a avut o idee nu mai puţin gogoliană scoţînd, deodată, din mîneca sa, de nu dintr-o manta, pe vremea asta în care castingul universal e obsedat de charismă, o faţă ca a lui Vladimir Putin. Putin nu e nici măreţ, nici insignifiant. Nici solemn, nici familiar. Nici bronz, nici cursiv. Nici foarte schematic, nici cu totul surprinzător. Nici erou foarte pozitiv (prea multă răceală...), nici foarte negativ (o salvatoare stinghereală în "băile de mulţime..."). Putin nu are o energie pitoresc-hruşcioviană, dar nici nu pare un spectru ca acel indescifrabil Cernenko; în acelaşi plan strict al aparenţelor - fără de care de unde enigmă? - e evident că nu are clasa lui Gromîko, dar e tot atît de clar că posedă glacialitatea aceluia care - cum scria memorabil Kissinger - putea sta surîzînd pe un bloc de gheaţă fără să ştii ce simte. Nimic din Gorbaciov, dar mai nimic - decît statura! - din Stalin. Aparent "om de fier" - cu judoka şi tir la bază -, cînd urcă într-o carlingă de avion şi îşi pune casca pe cap, arată ca Woody Allen. Fără a fi un perfect impenetrabil, Putin e totuşi de o expresivitate sumară. Transparenţa, atîta cîtă este, se deschide şi se închide într-un secret de fabricaţie - nu insist, nu speculez în această direcţie, ştiu unde duce, la ce instituţie. În fond, instituţia are de ce fi mulţumită - computerele ei au programat şi au produs exact ce trebuia pentru ca Rusia să rămînă un mister - un mister buf, nu o dată... - în faţa căruia Occidentul nu înţelege mai mult decît la Kosovo, iar noul şef al FMI-ului declară că e gata să-l trateze "sub beneficiul îndoielii". Operă de ordinator inteligent, elocvent cît un ecran mut de Internet, Putin e un "Koneţ", un sfîrşit "bombă" de capitol în istoria fizionomiilor şi a clişeelor ei privitoare la cei mari şi tari care conduc lumea. Pentru a afla ce va urma, nu-i de ajuns să fii antikaghebist; trebuie să ştii bine arta filmului şi a literaturii ruse, chiar sovietice, de la Potiomkin la Nostalghia lui Tarkovski, de la Nasul lui Gogol pînă la Hagi Murad-ul de bătrîneţe al lui Tolstoi, căpetenia cecenă pe chipul căreia "cruzimea se plictiseşte". E o expresie care ne încremeneşte şi azi, privind Comedia umană de sub ochii noştri. Addenda, la zi: "Rusia nu trebuie înţeleasă / Rusia trebuie crezută" - vers al poetului clasic rus Tiutcev, comunicat de Putin lui Sarkozy. "Ruşii au o vorbă: ŤNu poţi privi în sufletul unui om»" (dintr-un interviu în 22, nr. 10/2008, cu David Satter, editorialist la Wall Street Journal). * Dilema nr. 372, la 31 martie 2000