Într-o după-amiază de sîmbătă a anului 2006

După-amiaza de sîmbătă (Editura Cartea Românească, ediţia a treia, 2006) a lui Valeriu Cristea este una din minunăţiile literaturii române scrise "sub comunişti", da, sub o cenzură dură care, în 1988, nu prea a avut ce obiecta acestor frumuseţi pe cît de apolitice, pe atît de sfidătoare la adresa urîtului realist şi socialist. La prima suprafaţă, se poate spune că ceea ce autorul defineşte cu o perfidă candoare teoretică "roman" e o carte de amintiri ale criticului, de la originile sale pînă în prezentul anului 1988, tratate sub o evidentă, dar nemaiîntîlnită influenţă Creangă-Dostoievski. E, în adînc, mult mai mult. Scrisul lui Valeriu Cristea e de o intensitate emoţională ieşită din comun, din scheme şi definiţii. Nicolae Manolescu, încă de la prima ediţie a cărţii, nu se sfia să afirme că Valeriu Cristea este "un psiholog de o adîncime şi o forţă a observaţiei cărora le găsesc cu greu termen de comparaţie la cei mai de seamă romancieri actuali". Ar fi prea banal, leneş de banal, să-l numesc pe Valeriu (niciodată nu ne-am spus pe numele mic şi ne-am vorbit doar cu "domnule"...) un critic-scriitor. Ce-i aia? El este unul din talentele cele mai apăsătoare ale conştiinţei noastre literare; avea talentul ochiului de a vedea dincolo de... Talentul inteligenţei artistice - altceva decît buna şi sănătoasa inteligenţă. Talentul de a simţi şi a complica la maximum, dar necesar, fermecător, vibrant. Muzical, fraza sa are acel vibrato decisiv între violonişti, vibraţia unui patetism lucid, brav şi ultimativ, pe care îl poseda la noi numai Lucian Raicu. Cum observa odată Proust, ne dăm seama tîrziu că toate calităţile unui mare scriitor se numesc talent. Valeriu aparţine "bătrînei noastre inimi literare", după o expresie a unui rus, Vladimir Makanin, pe care nu apucase să-l citească, să descopere în Underground-ul aceluia o formidabilă variantă a "două crime şi o pedeapsă" într-o Moscovă elţîniană; l-ar fi entuziasmat, sînt sigur, ca pe mine. Aveam cîteva entuziasme comune - dincolo de, bineînţeles, literatura rusă - cinema-ul, fotbalul (ţinea cu "U" Cluj), Stan şi Bran, da... Nu ni le comunicam decît prin litere şi din priviri; îmi imputa - cu fineţe, în scris - jovialitatea mea excesivă, deşi ştiam că amîndoi iubeam viaţa în toate amănuntele ei fremătătoare, bulversante. Eu îl socoteam prea puţin frivol. Aveam prieteni comuni, dar noi doi nu ne simţeam decît solidari pe aceeaşi baricadă; lucra între noi nu o răceală, ci o pudoare, o timiditate reciproc surîzătoare, nici azi nu-s dispus să o analizez, fiindcă există ceva mult mai important de spus despre opera lui. În această după-amiază de sîmbătă a anului 2006 mi se pare presant, urgent, obligatoriu şi mai ales plăcut să declar că Valeriu Cristea e autorul unui monument unic în literatura română şi, din cîte ştiu, a lumii: Dicţionarul personajelor lui Dostoievski. În acea "epocă de aur" (căreia - scria el - "i-am fost ostil cum puţini alţii i-au fost") nici unul dintre confraţii mei nu a ridicat - cu o energie în care truda de salahor intelectual se topea într-o inspiraţie genială care sfida "condiţili" netrebnice - o asemenea construcţie cu adevărat de valoare mondială. Nu, nu exagerez: de cum a apărut primul volum, în 1988, s-a aflat că Dicţionarul... interesa la Moscova, la Roma, în America. Nu suport uşor hărmălaia stupidă din jurul clasamentelor cu Mari Români; nu-mi trece prin minte să-l văd pe Valeriu acolo, între Carol I şi Becali, să mă păzească Cel de Sus şi din raftul de cărţi. Dar ar fi drept să mă mir cum de nici unul dintre culturnicii la putere azi nu s-a gîndit la traducerea Dicţionarului... în vreo limbă, cum se spune, majoră. Pentru a fi corect, trebuie să precizez că nu mă mir de tăcerea care s-a lăsat în jurul monumentului. Ea, desigur, nu e enigmatică. Explicaţia e simplă: fiindcă freneticul şi incultul anticomunism nu poate să-i ierte lui Valeriu Cristea opţiunile lui politice de după ’89. Nici eu nu l-am înţeles: un anticeauşist inflexibil în dispreţ (el a formulat acea fericită idee: disidenţa prin dispreţ), un credincios de fervoarea lui, un tolstoievskian condamnat la nesupunere anticonformistă, cum de a putut vedea mineriada - cu ochi buni şi melodramatici - ca pe o revoltă justă a celor obidiţi şi umiliţi? În acele zile grele, însă deloc rele pentru a pricepe ce ni se întîmplă, cum de a ţinut cu maniheismul de stînga împotriva celui de dreapta? În timp ce mulţi îl loveau, am preferat îngîndurarea şi nu am ajuns să-i cer explicaţii; nu eram de ajuns de intimi; dar, în ’97, mi-a trimis Bagaje spre paradis, cu o dedicaţie pe care am plăcerea masochistă de a nu o pune pe hîrtie... Se înserează; deschid cartea - o aud cum geme - la aceste două citate alese de el din Fraţii Karamazov: "Oamenii, cît or fi de răi, sînt adeseori mai naivi decît s-ar putea crede şi au o candoare pe care nimeni nu le-ar bănui-o. Ca oricare dintre noi, de altfel". Şi: "Îl podidiră lacrimile. Era sentimental de felul lui. Hain şi sentimental".