Încă un scotch pentru Scott

O, noi, scottfitzgeraldienii, acest pumn de oameni de-ajuns de umili pe dinafară şi monstruos de patetici pe dinăuntru, oameni care ştim prea bine că Faulkner şi Dos Passos au fost "mai artişti" decît tatăl nostru întru farmec, naturaleţe, curaj şi disperare între două pagini inegale, între două pahare şi două hohote, ceea ce nu ne împiedică să scriem sub spectrul lui, de tată care vine la miezul nopţii pe terasa castelului şi ne spune: "trebuie să-ţi vinzi zilnic sufletul în tot ce scrii...", "nu te îngrijora de ce se va spune...", "nu te îngriji să fii important... nu te îngriji de izbîndă... nu te îngriji să fii primul...", "îngrijeşte-te să fii curajos..." "îngrijeşte-te să fii curat..." aşa cum îşi sfătuia el copila, Scottie - noi, scottfitzgeraldienii, care zi şi noapte nu avem în auz decît porunca sa: "nu-ţi cer decît să fii tu însuţi - atîta tot...", conştienţi că secolul nostru a avut scriitori mult mai importanţi decît acest chinuit al propriului său farmec, dar convinşi că nici Thomas Mann ("sînt fericit că ţi-a plăcut Moartea la Veneţia...", îi scrie el fetiţei sale, ţinîndu-i cursuri de literatură prin corespondenţă), nici Camus, nici Malraux, nici Hemingway - care-i scria: "nu eşti un personaj tragic; nici eu; nu sîntem decît scriitori"... nu au ştiut vreodată să scrie atît de natural o frază ca: "nu vreau să te pierd"..., sau schiţa aceea de patru pagini şi o singură respiraţie, După-amiaza unui scriitor, despre care nimeni nu ştie dacă e o nuvelă sau un articol sau o pagină de jurnal, ca şi cum asta ar conta în cazul unui urlet, urletul cel mai scurt şi mai lucid emis de un om "care are darul de a se aşeza cu un creion în mînă în faţa unei foi de hîrtie", noi, acest pumn de oameni, de "oldfrenzi" care lucrăm decişi în pierdere, am avut recent, într-o noapte de vară rea, o plăcere frenetică, o imensă bucurie, cînd l-am revăzut pe Jeremy Irons jucîndu-l genial pe Scott în ultimele zile, pagini şi încă 6 scotch-uri mari cerute liniştit barmanului, încît ne-a fost imposibil să nu-l conectăm, dincolo de film, la încercarea sa de sinucidere din ’36, după ce citise o cronică distrugătoare la acea nuvelă inegalabilă, Crăpătura, aceea care începe cu cuvintele bătute în piatră: "orice viaţă este bineînţeles un proces de demolare"... continuînd în paragraful următor cu "marca unei inteligenţe deosebite este putinţa de a se fixa asupra a două idei contradictorii fără să piardă posibilitatea de a funcţiona... trebuie, de exemplu, să înţelegi că lucrurile sînt fără speranţă şi totuşi să fii hotărît să le schimbi..." pentru a se încheia cu acea frază sfîşietoare: "voi încerca să fiu un animal cît mai corect şi dacă îmi veţi arunca un os şi cu ceva carne pe el, voi fi poate capabil să vă ling mîna..." (după care pleacă la Hollywood ca scenarist, pentru o bucată de os cu carne, 1.000 de dolari pe săptămînă, contract pe 6 luni, inclus în echipe de scenarişti la filme ca Madame Curie şi Pe aripile vîntului, unde i se interzice să folosească alte cuvinte decît cele ale lui Margaret Mitchell - "parcă ar fi Biblia" - urlă Scott într-o scrisoare -, unde ajunge să vină beat, în patru labe, pe platou şi să fie concediat fiindcă "dialogurile tale sînt nefireşti, chiar dacă eşti inegalabil ca scriitor"). Unde-i filmul acestei paranteze? Cine să-l facă? Dar de ce să-l facă? Poate că nici nu trebuie făcut, doar tăcut. Tăcut şi citit exerciţiul de admiraţie fără de echivoc al lui Cioran la adresa Crăpăturii, entuziasmat fireşte de formula "vieţii ca proces de demolare" şi care se încheie cu o singură obiecţie, o, deloc surprinzătoare cînd ştii de la cine vine: cu asemenea idei, Scott Fitzgerald nu ar fi trebuit să scrie romane...