Hendrix & Page
N-am mai scris de mult aici despre revista mea favorită de muzică, Uncut Magazine, aşa că vă aduc numărul pe februarie care îl are pe copertă pe Jimi Hendrix, de la moartea căruia se vor face anul acesta patruzeci de ani şi căruia revista îi dedică dosarul principal plin de mărturii inedite, precum cea a toboşarului Juma Sultan, care a cîntat cu el: „Nu era politic, dar muzica lui reflecta politicile şi cultura acelei epoci. În comunitatea neagră a jazz-ului, toţi muzicienii cu care am cîntat, de la Archie Shepp la Pharoah Sanders, aveau mare respect pentru Jimi datorită felului în care lărgise limitele R’n’B-ului. Există conexiuni în artă, ceva care uneşte muzica, poezia şi starea societăţii. Jimi era reflecţia directă a acestei legături“; scenografa Melinda Merryweather: „Jimi învăţase cum să transforme notele muzicale în culori. Voia să cînte două măsuri de verde, două de violet, două de galben... Ultima lui compoziţie, «Scorpio Woman» este un jam, dar unul foarte ambiţios, cu elemente din Bach, Beethoven şi flamenco. Dacă te deschizi universului şi laşi muzica să treacă prin tine, vei cînta ca Jimi. El căuta întotdeauna altceva. Nu ceva spiritual cu orice preţ, dar voia să o ia pe cu totul alte cărări“ sau a celebrului producător Alan Douglas: „Într-o seară, Miles Davis şi cu mine ne-am dus la un club, The Electric Circus, parcă – eram amîndoi cam luaţi. Miles citea partituri, compunea şi înţelegea muzica, dar oricît de bun ar fi fost, nu avea aptitudinea străzii pe care o avea Jimi. Miles îl admira enorm, venera ceea ce cînta Jimi; albumul Bitches Brew a ieşit exact din această relaţie cu muzica lui Jimi. Dar nu o putea înţelege pe deplin. Nu înţelegea de unde vine muzica lui Jimi. Spunea doar atît: «Ce cîntă? Ce naiba cîntă?»“.
Lansarea documentarului lui Davis Guggenheim,
în care protagonişti sînt trei chitarişti din trei generaţii diferite: Jimmy Page, Jack White şi The Edge (OK, doi chitarişti şi un pedalist; altfel, documentarul este o minunăţie de confesiuni cu chitări; faceţi neapărat rost de el!) este printre altele şi un prilej de interviu cu Jimmy Page ajuns la 65 de ani: „Nu ştiu cu exactitate cîte chitări am. Probabil în jur de 160 de instrumente, fără a include amplificatoarele. Dar ideea asta că aş avea 1500 de chitări e ridicolă. Este cumva un fel de bîrfă de pe Internet? Oricum chitara mea favorită este un Les Paul Standard, cea la care cînt şi în film. Am folosit-o în fiecare trupă cu care am cîntat. O am din 1969 şi o folosesc şi acum“. După ce vorbeşte, printre multe altele, inclusiv despre puţin probabila re-reuniune Led Zeppelin sau despre compania de teatru Outside Edge, pe care a înfiinţat-o el însuşi, unde lucrează cu foşti dependenţi de narcotice, Jimmy Page se întoarce la instrumentul favorit: „Dacă mai exersez la chitară? Întotdeauna e cîte ceva de învăţat. Treaba asta nu se termină niciodată. Continui să exersez, dar mai mult în sensul compoziţiei. Dacă sînt acasă şi cînt singur, încerc să scriu cîte ceva. Nu am un program anume, doar atunci cînd îmi vine cîte o idee. Nu mă raportez la cîntatul la chitară în termeni de muncă. De fapt, e o treabă alunecoasă. Odată ce începi să te documentezi, să înregistrezi, ăsta e un fel de a munci, nu!?“.
are şi o pagină de carte în care recenzia principală este dedicată noului roman al lui Jonathan Lethem,
, o distopie fantasy situată într-un New York alternativ. Poate îl vom citi şi noi în româneşte pe acest Jonathan Lethem, un prozator pus în descendenţa unor Pynchon şi DeLillo.