Gropile de toate chefurile

Niciodată nu am crezut a scrie vreodată despre gropi, dar nu despre gropile din pavaj făcute de maşini, ci despre gropile făcute de om. Gropile făcute de maşini sînt calme, rotunjite bine, din pricina faptului că există simţire în roţile ce sapă în tîmpenia de asfalt, pe cînd gropile făcute de om sînt groaznice, fără nici o milă, fără minim de confort. Omul omoară maşina omului. Hai să spunem că există un soi de inconştienţă a nenorociţilor şpăgari de prin primării care nu se uită ce mama-mamilor lor de asfalt toarnă prietenii lor. Hai să spunem! Adică, e un fel de hazard de necontrolat, unde stratul subţire şi prost de clătită, numit asfalt, e furat de sus în jos, de la primari pînă la ultimul muncitor, sezonier angajat ca să asfalteze şi drumul lui de acasă, de la casă la toaleta din fundul curţii. Să punem, deci, problema astfel, într-o ecuaţie tîmpită. Şi să construim altceva: groapa făcută de om. A omului de la gaze, apă, canalizare care dă cu ascuţitul şi lasă craterul în mijlocul şoselei, crater dur, fără milă, nefăcut după chipul şi asemănarea cauciucului, în rotunjimile fireşti ale firii lui de cauciuc. Groapa făcută de om cu ascuţitul e o sminteală, unde îţi rupi toate osiile, îţi buleşti toba. De ce idioţii de la apă, canalizare etcetera nu-s în stare să-şi acopere crima asupra carosabilului, asupra trotuarului? De ce? De ce nu sînt în stare să se prefacă muncitori pînă la capăt? E greu de înţeles. Bine, nu intru în eterna poveste a lucrului făcut prost, treabă a editorialiştilor din alte pagini ale acestei gazete. Eu vorbesc de maşina mea care a luat gropile astea în bot, în măruntaie, în tobă, în cauciucuri. Şi mai pot vorbi despre un tip de gropi, cu ură şi răzbunare! Groapa neputincioasă iscată din cazna asfaltului de a fi la nivelul canalului. Cîtă putere se iroseşte în a aduce, a potrivi ratarea îngemănării gurii de canal cu asfaltul. Păi, cîte cuvinte sterile pentru neputinţa românului de a-şi face un bine lui însuşi. Să vezi ce mai rîd muncitorii cînd dai de fundul gropii cu toba ta proaspăt schimbată. Ce haioşi sîntem că, în fiecare an, uităm şi o luăm de la capăt! Groapa e uitare şi şoferii, cum se mai bucură ei că au scăpat, pentru că îi aşteaptă altă groapă! Bine, acum trebuie să mărturisesc că am şi eu nişte gropi în creier şi în viaţă. Săpate adînc cu nepriceperea şi cu roţile! Una e că într-un număr trecut am spus că prietenul Nicu Murăruş are Solenza, ori el are Logan. Mintea mea cultivă gropile, ţinerea de neminte, firesc, nu? Mai degrabă am sentimente în creier decît chestii exacte şi, de aceea, Solenza e Logan. Solenza e aşa fiindcă Luca, fiul meu, stătea în Peugeot şi mereu spunea: tati, cînd ne luăm Solenza? Cu Loganul au mers mai puţin vorba şi rugămintea, fiindcă deja crescuse. Apoi, mai am o groapă, de primăvară. Creeeeeeeeaaaaattttă de mine. Uite aşa: parchez pe o parcare ecologică. Adică, o parcare în care e spaţiu subţire de ciment numai cît să intri cu roţile, în rest, iarbă, flori şi pămînt. Şi tocmai plouase de vreo şapte zile, de băgat nimerisem parcarea, de scos nu mai nimeream să ies, aşa că am căzut cu roţile de pe parcare, de pe şirurile subţiri de ciment şi am început să sap conştiincios spre a ieşi din pămînt, iarbă şi flori. Cataclism! Proprietarii sînt foarte fericiţi că eu nu mai parchez niciodată pe ecologica lor. Nefericiţi sînt fiindcă acum parchez pe unde nimeresc, în deplin ecologism, dar în afara curţii, prin nămolul pădurii. Asta e viaţa, trăim fiecare cu gropile pe care le merităm!