Fotbalizarea gîndirii politice

"S-a fotbalizat rugbiul!" - "Le rugby c’est footballisé!" - chiar aşa l-am auzit, barbarizînd în franceză, cu scuzele de rigoare, pe un redactor englez de la Eurosport în plină emisiune sportivă a Canalului France 24. E o veste care, sînt conştient, va lăsa rece un procent de 98% dintre redactorii Dilemei vechi şi trei sferturi dintre cititorii ei. Aceasta nu mă descurajează, dimpotrivă, îmi dă avîntul necesar pentru a critica - mă rog, cît pot fi eu de violent... - apolitismul lor în problema spinoasă a cuceririlor realizate de fotbalul-rege ajuns într-un stadiu imperialist al dezvoltării. Fotbalizarea rugbiului e ultimul episod dintr-o epopee la care au participat, pasivi, milioane de oameni de pe întregul glob. Globalizarea înfăptuită prin fotbal nu are egal şi cu cea mai lejeră voioşie îmi vine sub pix scena de acum cîteva nopţi cînd bosniacul de pe dreapta i-a pasat portughezului din centru, care l-a deschis impecabil în careu pe un brazilian şi acesta l-a "bătut" imparabil pe un alt brazilian aflat în poarta Interului milanez; a fost 1-0 pentru ŢSKA Moscova şi zeci de mii de ruşi au ovaţionat fără obiecţii ideologice, căci le era foarte uşor să treacă de la internaţionalismul proletar la cel fotbalistic. Consacrat ca sportul rege, fotbalul este azi un tiran acceptat cu frenezie în toate cele 3 lumi şi 4 vînturi, sfidînd terorizantele decalaje economice şi culturale, devenind cînd un limbaj universal, cînd o religie, cînd o filosofie, o cultură (celebra cultură calcistică a italienilor), încetînd a fi (e deja o banalitate...) doar un sport. Dacă aceste bombasticisme pot fi spulberate de orice om sănătos la minte, există totuşi un domeniu în care chiar şi cei mai inteligenţi, oricît de indiferenţi faţă de drama naţională a unui penalti neacordat, trebuie să se recunoască învinşi: fotbalizarea gîndirii politice şi a vocabularului ei. Faţă de amploarea fenomenului, fotbalizarea rugbiului este un moft (şi nu mă voi strădui să o explic în Dilema veche). Se poate generaliza liniştit, fără multe dificultăţi: la noi - dar şi aiurea, ceea ce nu scade din intensitatea prostiei, ci ne ia doar dreptul de a fi şi aici protocroni - la noi, mai tot omul politikon, cînd vrea să fie pe înţelesul maselor, recurge la fotbal, la "conceptele", strategia, tactica, logica şi clişeele lui de maximă clasicitate. Arta comunicării în politică se învaţă la telesport, sportpunctro şi Eurosport, avînd ca bibliografie Gazeta Sporturilor (la care scriu cu mare plăcere), Prosportul şi cronicile de specialitate din cotidiene. Astfel încît: o moţiune de cenzură e asimilată perfect cu un cartonaş roşu, cu o pasă dată fie Puterii, fie Opoziţiei, cu un penalti; orice tărăgănare legislativă e numită, cu toată naturaleţea, "o temporizare", termen introdus în română încă de pe vremea lui Angelo Niculescu, antrenorul de la Guadalajara, cel răstignit recent şi în vecii vecilor pentru crima mioritică din cazul Dobrin; Preşedinţia e acuzată nu o dată că driblează Constituţia, iar prim-ministrul e îndemnat să-l dribleze şi el pe preşedinte; un referendum este văzut permanent ca un meci între Cotroceni şi Piaţa Victoriei; deputaţi în toată firea refuză să fie tuşieri în partidul lor; senatori stimabili nu ezită să-şi accepte un statut de interi rătăcitori, un destin de "libero"; doamne legislatoare nu admit ca proiectul lor de lege să fie faultat; nenumărate iniţiative politice sînt fluierate în ofsaid; primari - mai mult sau mai puţin generali - sînt stigmatizaţi conform clişeului: "el centrează, el marchează"; unor candidaţi europarlamentari li s-a urat să aibă prestaţia lui Mutu la Fiorentina; catastrofice compromisuri sînt "salvate de pe linia porţii"; "avem nevoie de politicieni tineri de forţa lui Messi la Barcelona" (am închis citatul şi exemplele...). În sumă - cum zic filosofii - nu mai avem, în politică, idei, ci faze; cu cît vor să fie mai limpezi în gînd, cu atît zoon politikonii devin mai fotbalişti. Totul se trage, decurge şi culminează din deja obsedanta imagine a preşedintelui-jucător. Aşa cum toţi actorii vor să joace Hamlet, tot astfel politicienii noştri (atenţie!, dar şi preşedintele Franţei!) vor să fie jucători, în echipă sau nu cu cel din Cotroceni. Ideea a fost epidemică, transpartinică şi nu cred că a fost un lapsus prezidenţial dacă nu s-a specificat vreodată jocul în care vrea să se afirme. Oricine a înţeles că e vorba de fotbal, nu de snooker sau de popice. De ce nu de poker? Asta-i altă poveste, care nu mă priveşte, în calitatea mea de simplu cronicar sportiv. În această calitate, nu pretind decît ca politicienii fotbalişti să-şi definească stilul: dur sau fin? Cotonogar sau mingicar? Alegerile viitoare vor fi fotbalistice sau nu vor fi deloc.