Fiecare cititor e dotat cu un silenţios

Eram într-una din acele zile - deloc enigmatice - cînd nu vrei să citeşti altceva decît un roman poliţist. Nu Idei în dialog, nu Le Monde, nici chiar Dilema veche. Il y a des jours comme ça. Am deschis ce mi-a venit la mînă, trăgînd, din stocul de sub banchetă, un volum "cu o intrigă imprevizibilă, perfect construită", cum mi se anunţa imediat, de pe copertă. M-am lăsat dus de la primele rînduri: "Planurile lui mergeau ca pe roate, al dracului de bine, dar acum ea (subl. în text) avea de gînd să i le zădărnicească. Ura (aici am intrat într-o uşoară alertă, strîngînd Ťsilenţiosul» din mine... n. mea) irupse în el inundîndu-l, încleştîndu-i fălcile (am simţit şi eu această încleştare... n. mea). Dar era apărat; luminile erau stinse" (nu şi în mine, dar mi-am urat răbdare: nu poţi trage de la prima pagină). Şi: "Iar ea continua să plîngă în întuneric, cu obrazul apăsat pe pieptul lui gol, cu lacrimile şi răsuflarea ei fierbinţi ca focul. Ar fi vrut s-o împingă de pe el. În cele din urmă, faţa lui se relaxă. Îşi petrecu braţul pe după umărul ei, mîngîind-o pe spate. Era cald, sau mai degrabă mîna lui era rece; totul în el era rece, îşi dădea acum seama; transpirase la subsuori, iar picioarele îi tremurau aşa cum făceau întotdeauna atunci cînd lucrurile o luau razna, găsindu-l neajutorat şi nepregătit. Rămase nemişcat un moment, aşteptînd să-i treacă frisoanele. Cu mîna liberă trase pătura în jurul umerilor ei. - Plînsul nu va rezolva nimic, spuse el cu blîndeţe. Supusă, ea încercă să se oprească din plîns, respirînd cu pauze mari. Se frecă la ochi cu marginea tocită a păturii. - Nu e decît... că m-am abţinut atît de mult. Ştiam de mai multe zile... de săptămîni întregi. N-am vrut să spun nimic pînă n-am fost sigură... Mîna de pe spatele ei era mai caldă. - Nu poate fi vorba de o greşeală? Îi vorbea în şoaptă, deşi nu era nimeni altcineva în casă. - Nu. - În cîte luni eşti? - Cel mult două luni - spuse ea, ridicîndu-şi capul de pe pieptul lui, iar în întunecimea camerei, el îi simţea ochii aţintiţi asupra lui. - Ce-o să facem? întrebă ea. - Nu i-ai spus doctorului numele tău adevărat, nu-i aşa? - Nu. Deşi şi-a dat seama că mint. A fost groaznic... - Dacă tatăl tău va afla asta vreodată... Ea coborî din nou capul, repetînd întrebarea, vorbind în pieptul lui. ŤCe-o să facem?», apoi aşteptă răspunsul lui. El îşi schimbă un pic poziţia, în parte pentru a sublinia ceea ce avea să spună, în parte în speranţa că o va încuraja să se mişte, fiindcă greutatea ei pe pieptul lui devenise apăsătoare. - Ascultă, Dorrie, spuse el, ştiu că vrei să-ţi spun că ne vom căsători numaidecît - mîine. Şi vreau să mă însor cu tine. Mai mult decît orice în lume. Jur pe ce am mai sfînt că vreau. Făcu o pauză, plănuindu-şi vorbele cu grijă..." M-am oprit brusc, recitind de cîteva ori aceste cuvinte criminale: "plănuindu-şi vorbele cu grijă". Am irupt şi eu: de ce trebuia să ştiu că "îşi potrivea vorbele cu grijă" cînd frisona lîngă iubita lui "în luna a doua" şi i se jura pe ce avea mai sfînt? Ce mai era imprevizibil? Dintr-o singură frază, dintr-un singur foc, îşi ucidea personajul şi - simultan, bestial! - îmi asasina curiozitatea. Nu am acceptat. M-a inundat ura. Am tras, închizînd volumul care mi-a căzut pe piept, deloc apăsător. În fiecare cititor trăieşte un asasin dotat cu un silenţios. Voi pleda - "plănuindu-mi vorbele" nu numai cu grijă, dar, mai ales, concis - nevinovat: "Am fost în legitimă apărare - autorul mi-a spus totul de la început." Sper să fiu achitat.