Februarie 1965, la două de noapte
După 42 de ani de la Conferinţa pe ţară a Uniunii Scriitorilor, văd şi aud foarte bine noaptea aceea de februarie petrecută în Sala Mică a Palatului, să fi fost pe la două de noapte, cînd mai toţi cei veseli şi rezistenţi nu am plecat să ne culcăm pe la căşi, aşteptînd despuierea urnelor şi, desigur, rezultatul, prin care grupul condus de Zaharia Stancu trebuia să-l dărîme pe Beniuc. Majoritatea delegaţilor plecaseră prin apropiere, să bea la Athénée, Berlin sau Capşa, noi, de-ai dracului, rămăseserăm aici, la Palat, lîngă comisia de numărare să mai prindem pe cîte unul cînd ieşea pentru o nevoie nocturnă, pentru o chiflă la bufet, să-i smulgem ceva la un "cum merge?". Stancu nu plecase nici el acasă, era în formă, se ţinea perfect la două de noapte, fără să bea un strop, euforic prin certitudinea victoriei, Beniuc trebuia să cadă, Bogza ceruse să se ardă scaunul prezidenţial al bătrînului haiduc, încheind cu o poezie despre puritatea zăpezii, a Blandianei. Deodată, cînd Stancu, în mijlocul nostru, spusese cuiva că nuvelele nu ştiu cui - ale lui Howard Fast, ăla cu Cei mîndri şi liberi? - trebuie numite "un căcat", cineva de lîngă el avu ideea să spună tare, amuţind hărmălaia, că ce-ar fi dacă ar apărea un volum chiar cu titlul ăsta? Şi atunci, la două de noapte, urmă un dans apucat, curat spurcat, un fel de horă scatologică, toţi începînd să ne îndemnăm la a da titluri de cărţi în care unul din cuvinte era înlocuit cu "c...", cărţi ale literaturii noastre contemporane, cărţi de toate felurile, dar numai româneşti, proză şi poezie, Premii de Stat şi prostii, nu conta, totul era să se potrivească - aşa cum zicea Caragiale că trebuie să se întîmple într-o operă de talent - şi totul se potrivea, asta era nemaipomenit de excitant, toţi potriveau, cu o inspiraţie dementă şi hilară, cuvîntul acela care trecea de la unul la altul aprinzîndu-ne ochii şi mintea ca o magie, nu mai exista nimic trivial, el juca înaintea ivirii zorilor într-o incantaţie sălbatică, el îşi pierduse orice impudoare pentru o voluptate în care ruşinea ar fi fost un conformism stupid, lăsînd liberă muzica unui sarcasm mai purificator decît orice metaforă a zăpezii; se ţipa în sala aceea de marmură, cu cîteva lustre încă aprinse, în penumbra cercului de nebuni care-l înconjurau pe Stancu rămas cu gura pînă la urechi de plăcere: Să nu fugi singur prin c... (pentru "ploaie") C... -ul (pentru "mărul") de lîngă drum Cronică de c.... (pentru "familie") Cetatea de c... (pentru "foc") şi se mergea crescendo, ca într-o Ciuleandră, nu se mai preciza dacă asta-i cea mai bună potriveală căci s-ar fi pus capăt jocului, ori jocul era pentru fiecare fără sfîrşit: Ce fel de c... (pentru "om") eşti tu? Ţara c...ului (pentru "a fetelor") În...catul (pentru "satul") lui Sahia. Goarnele...-ului (pentru "inimii") C...-ul (pentru "goarnele") inimii. Paroxismul fu atins atunci cînd Stancu însuşi, suveranul jocului, îşi propuse, spre imolare, într-un sacrificiu suprem cerut de ritual, propriul său titlu, celebrul său Desculţ. Aşa, rostit nearticulat, cuvîntul magic căpătă concizia unei sentinţe feroce, dar exemplare, dînd delirului un nou avînt: fiecare îşi arunca în focul purificator propriul titlu, într-o probă mîndră de obiectivitate şi naturală modestie. Era aiuritor, niciodată nu trăisem un adevăr mai dezgustător în, totuşi, tandreţea lui confraternă, la limita dintre isterie şi caraghioslîc. Năucit, îmi vedeam titlurile mele în lumina cuvîntului acela de un har murdar, toate putînd fi "normal" exorcizate, de la debutul cu "Servim Republica..." pînă la "Nopţile tovarăşilor mei"... şi "Energii", dar exista vreun titlu să reziste acestui joc inventat de noi, noi, epigonii...? Nu puteam intra în joc, o teamă de copil prost şi bine crescut mă împiedica să-mi batjocoresc mediocritatea, dar nici nu mă puteam retrage, să fug, să dezertez dintre confraţii mei scoşi din minţi, iluzionaţi că-s mîndri şi liberi, copii nababi şi mizeri în ţara asta unde ştiau de mici că tot ce nu-i c... e p... Cineva (aici nu-s sigur şi nu-l numesc) ţipă spre mine: "Ce face Cosaşu? Nu ne dă nimic?", la care Stancu, "cel mai frumos bărbat din cîţi am văzut în România" (după o expresie a mătuşii mele), ritmă cum numai el ştia s-o facă: - Cosaşu? N-am auzit de Cosaşu! În chiotul şi cantos-ul general, întinse braţele să mă îmbrăţişeze şi m-am lăsat strîns şi manipulat la pieptul lui. Spre dimineaţă aflarăm cu toţii - inclusiv cei veniţi de la Capşa şi Athénée - că Beniuc a căzut! Conferinţa îl alese pe Tudor Arghezi preşedinte de onoare al Uniunii, pe Demostene Botez - preşedinte executiv, Zaharia Stancu urmînd să fie unul dintre cei trei vicepreşedinţi. Peste exact un an, în 1966, tot într-un februarie, Stancu fu ales preşedinte al Uniunii, în locul lui Demostene, demisionar din motive de sănătate. Am încredere în tot ce ţin minte după 40 de ani - cea mai fiabilă unitate de măsurare a timpului. Totuşi nu cred că sînt de un masochism complicat dacă socotesc noaptea aceea spurcată un eveniment nu numai straniu, dar şi pozitiv, în evoluţia scrisului meu.