Expirată sau nu, amintirea unui fotbalist
Mîine, 9 decembrie, la Budapesta, va fi înmormîntat fotbalistul Ferenc Puskas, "cel mai cunoscut ungur din secolul XX", după cum a apreciat prim-ministrul Gyurcsany. Mulţi dintre noi, cei rezonabili şi culţi, au dreptul să clipească des şi să refuze o asemenea exagerare. Eu nu. Fiindcă ochii îmi cad pe calendarul fără de care nu-mi mişc creionul şi constat că se fac 53 de ani plus două săptămîni de la cel mai important eveniment (cel puţin pentru mine) după moartea lui Stalin, în martie al aceluiaşi an: la 25 noiembrie 1953, echipa de fotbal a Ungariei învingea, pe Wembley, cu 6-3, naţionala Angliei. Încă şi azi creionul meu, după o asemenea propoziţiune, resimte insuficienţa oricîtor semne de exclamaţie. Am ascultat meciul la radio, în redacţia colegilor de la Elöre - vecini cu Scînteia tineretului în Casa Scînteii - şi nu am avut nevoie de nici o traducere. Hidegkuti (3 goluri!), Puskas (2!), Boszisik (unul), Groszics (în poartă) erau cuvintele magice ale unei limbi universale. La fiecare gol - şi cum să primească Anglia, acasă, 6? - am urlat într-un fel de esperanto româno-maghiar şi am tropăit, gata să facem praf parchetul. Nimeni nu ar fi acceptat să i se spună că e un copil tîmpit, că fotbalul e un nimic în istoria lumii sau că făceam politică. (O, seriozitate, nu mă bate la cap!) Eu îl văzusem pe Puskas, cu 5 ani în urmă, la Bucureşti, pe ANEF, şi îmi lăsase o impresie extraordinară, deşi în echipa noastră juca Petchowski, idolul meu intangibil la nivelul culturii mele fotbalistice din 1948; ne-au învins cu 5-1 prin contraatacuri fulgerătoare, noi dominînd copios, Puskas marcase 3 goluri, toate pe jos, căci portarul nostru, Justin, nu le "ştia" pe acolo. În schimb, portarul lor, Groszics, a scos mai tot ce i-a tras "Petchi", cu excepţia golului nostru de onoare, a apărat fantastikus, pînă a ajuns să leşine. De o viaţă ştim că noi, la Bucureşti, l-am făcut pe Grozsics mare portar şi pe Puskas, bombardierul bombardierilor. După cum nimic nu mă poate sili să uit acel 5-0 dinainte cu numai o zi, cînd pe arena Venus (cam pe unde-i Opera azi...) juniorii noştri i-au făcut zob pe ai lor şi cînd faimosul antrenor Bela Gutman declarase că "aveţi viitorul asigurat cu asemenea puştani". Aiurea! Viitorul i-a aparţinut lui Puskas şi alor lui. La un an după zguduitorul 6-3 (O, seriozitate, nu-mi lua aceste adjective clasice!) a urmat Mondialul din Elveţia unde Ungaria, tot cu el în frunte şi la bază, s-a calificat în finală, după ce eliminase fulminant pe Brazilia, în sferturi, şi pe Uruguay, celesta, în semifinală. Ungaria devenise - în titluri - celesta, la vremea cînd nu existau în fotbal galactici... Finala (ascultată tot la radio, acasă, în Popa Nan...) a rămas şi ea în istoria nonfotbalistică a secolului XX. În grupele preliminare, Ungaria zdrobise Germania cu 8-3. La ce te mai puteai gîndi cînd, în minutul 6, Puskas marca pentru 1-0, iar în minutul 8, Czibor făcea 2-0? Crainicul maghiar Szepessy urla celebrul îndemn către cei de acasă: "Deschideţi butoaiele să curgă vinul!", cu care a rămas în istorie lîngă vorbele unui Churchill. Două minute mai tîrziu, Marlock marca şi era pe tabelă 1-2. În minutul 18, Rahn egala. Expirate sau nu, trei generaţii ştiu ce s-a întîmplat în minutul 84: Rahn a şutat năprasnic (O, seriozitate, fii cuminte!) de la 20 de metri, 3-2! Imediat, Puskas a înscris - 3-3?, nu, arbitrul englez Ling a decretat ofsaid şi a rămas 3-2 pentru Germania, deşi în ultimul minut Czibor a mai găsit un "cap" senzaţional, scos de portarul Turek. La capătul primului deceniu de la înfrîngerea lui Hitler, Germania paşnică, normalizată, înregistra întîia biruinţă de răsunet mondial, cu valoare de simbol. Un ziarist francez scria că pentru o dată, în sfîrşit, a ascultat, la Berna, "Deutschland über alles", liniştit, în picioare, "aceasta fiind contribuţia mea la renaşterea Europei". Ziarul partidului creştin-democrat al lui Adenauer cerea ca "această grandioasă performanţă să nu fie manipulată (e traducerea mea, la zi - n.m.) în scopuri naţionaliste, 11 fotbalişti germani au învins alţi 11 ai unei alte ţări, nu e decît un joc"... O, seriozitate, de ce zîmbeşti? Nu e cazul. Puskas a intrat în alt joc. Revoluţia din noiembrie 1956 l-a prins în turneu, cu echipa sa, a Armatei (Steaua lor!) prin Occident; nu s-a întors, a rămas ca "trădător" în Spania şi, după 18 luni de suspendare dictată de FIFA, a îmbrăcat tricoul Realului din Madrid, clubul granzilor europeni. Ani de zile, fotbalistul a avut statutul intelectualilor transfugi; nu i s-a pomenit numele în barăcile lagărului "nostru", în timp ce el cîştiga vreo 6 campionate, 3 cupe ale campionilor europeni, jucînd lîngă genii - egal cu ele! - ca Di Stefano, Gento, Kubala. Iară noi, noi... ne strîngeam, îngrămădiţi într-o cămăruţă a TVR-ului, invitaţi de Ţopescu, pe un mare şest permisiv, la transmisii de afară, în strict circuit închis şi din cînd în cînd Puskas ne trecea prin faţa ochilor, dar nu-i rosteam numele, de parcă l-ar fi chemat Soljeniţîn... Fotbalul nu e pentru copiii tîmpiţi, ci pentru imaturii (slăviţi de Gombrowicz) dotaţi, după cum s-a studiat temeinic, cu o memorie specializată.