Existentul Mihai M. către inexistentul DMT

Hossegor, 15 august Dragă DMT*, Nu am plecat din ţară din vina ei. Nu. Am plecat pentru că am înţeles de mic, încă în epoca de aur, că, indiferent de orînduire, nu am competenţe pentru a trăi în România; că sînt un om eminamente lipsit de calităţi. Îmi lipseau şi acele calităţi ultime, consacrate, care m-ar fi ajutat să asum ceea ce tu situezi dincolo de orînduială, clase, caste şi educaţie, de contingenţă şi efemer: spiritul locului. A fost un act de modestie şi de fair-play: m-am recunoscut inadecvat şi am părăsit locul. Îmi spui că nu cunosc ţăranul român şi, locul comun compunînd contrapunctic, că "Mişule eşti dulce". Cîndva, prins de o ploaie mocănească prin munţii Gasconiei, am intrat în cîrciuma unui cătun şi, probabil pentru că astfel se întîmplase în sfîrşit ceva, apariţia mea a provocat o dispută aprigă între doi localnici. În timp ce îmi tăia gros, teluric, o felie de pîine neagră, patroana, un munte de femeie, o bogzaniană, m-a luminat: "Domnule, dumneata nu cunoşti ţăranul francez!". Eram deja interlocat, acum stăteam, dulce, bouche bée. Locul comun este abisal. În rest, cred că ne-am înţeles sau, cel puţin, ştim asupra căror detalii nu vrem să ne înţelegem. Continui să cred că în raport cu primăvara lui ’90 sîntem astăzi în normalitate " normalitate relativă desigur, relativă la spiritul locului în care noi sîntem români, aici, la noi. Nu eşti de acord cu mine. Dar în ’90 aveai răgaz şi disponibilitate afectivă să te indignezi de starea closetelor publice precum o faci astăzi? Apoi: arta supravieţuirii Imperiului, Kakaniei, sub uică Franz-Josef, apud Claudio Magris (dar l-aş putea invoca direct pe Musil, Acţiunea Paralelă, pe Joseph Roth, pe Zweig etc.), era aceea de a nu rezolva nici o contradicţie, de a le accepta să coexiste, de toate iubitoriu, pe toate. De a arbitra la infinit fără a tranşa, deci fără a concluziona prost. Nu sîntem o kakanie mai mititică, ci una inversă: noi începem direct şi repede prin a trage concluzia, apoi tranşăm divers, după umoare, prin detaliile care fac rezistenţă; de aici contradicţii din ce în ce mai frenetice şi cu o vocaţie aporetică din ce în ce mai paradoxală. După ce ne-am aplecat bine asupra unei probleme, începe absurdul. Nu ştiu dacă ai remarcat, dar cu cît sînt mai multe iconiţe şi cruci pe bordul maşinii, cu atît taximetristul e mai nihilist. Nu se stinge, la noi, fanatismul în fatalism? În ’90, cînd totul se polariza, iar lupta se ascuţea brici, aveam, ca toată lumea, doi amici situaţi în extreme politice opuse. Amîndoi credeau riguros şi paroxistic (rezum:) că pentru a introduce democraţia ("libertatea noastră" versus "democraţia originală" şi viceversa) trebuie ca opoziţia, celălalt, să tacă sec, pe vecie, sau, " şi aici toleranţa intervenea mlădios, nuanţînd totul " să vorbească numai după ce a înţeles că nu are dreptate. Nu avea rost să combaţi la idee; trebuie să aştepţi să treacă. Trecea. Se intra la altă idee. Gata să moară şi să omoare pentru o opinie (a fi gata pentru ceva nu înseamnă că urmează actul; la noi, a fi gata să faci ceva te exonerează de a o face), clamau, după un timp, o altă opinie, sensibil diferită, respectiv contrarie, cu seninătate virginală şi cu ochii strălucind de dulceaţa fuziunii integrale cu adevărul. Dar la fel de neclintiţi, dar la fel de incoruptibili: trăiau (în) credinţa fixă că au continuu dreptate şi că infailibilitatea instituie adevărul. "Credeţi că ştiţi, dar nu ştiţi ce credeţi" " le-am scris. Citam o autoritate în domeniu, pe Lenin. Apoi, oarecum brusc, amicii s-au calmat înţelept, frecventînd de atunci, cu delicateţe, doar obsesii duioase, fanatisme pudice şi fandacsii fermecătoare; au devenit oameni normali: adică: au decis că aici totul este inutil, sau " cum spui tu " aşa-i spiritul locului şi oricum n-ai ce-i face. Sentimentul românesc al normalităţii este o resemnare; normalitate este cînd ne-am obişnuit. (Cine ştie, poate că atît vehemenţa cît şi moliciunea noastră sînt, în fondul lor iraţional, acelaşi lucru. Sîntem bipolari. Ne resemnăm cu aceeaşi isterie cu care ne trăim etapele fanatice.) S-au împăcat, dar nu şi, pe deplin, cu mine. Ca simplu om fără calităţi trăisem în nesaţul enorm al contemplării situaţiei; îmi reproşară absenţa implicării pozitive pe vremea luptei de idei. Atunci, în deceniul trecut, trebuia să participi. Altfel, îmi spun ei, unde am fi ajuns? Ajung, în fine, să încep să-ţi răspund dacă şi cum mi-am sărutat iubita după ce a scandat rime scatologice în Piaţa Universităţii. Aveam două iubite, iar situarea lor teritorială şi afectivă era complementară: M., care participa neprecupeţit, pasional, la scara unu pe unu, la viaţa Pieţii, şi I., studentă la arhitectură, care privea spectacolul de sus, de pe acoperişul Arhitecturii. Avea o privire nemilos de inteligentă; era fiică de regizoare, ştia să vadă. Şi avea un rîs cum nu am întîlnit niciodată altul, pentru că nu exista altul asemeni. Era frenetic, insuportabil, irezistibil, era absolut, era viaţa însăşi. Nu exagerez. Rîsul exagera. Era o hiperbolă vie. Restul, urmarea, explicaţia, d.m.t., data viitoare. Al tău, estival, Mihai M. (mcm_juin@yahoo.fr) * pentru nonficţionari vezi Dilema veche, nr. 286 din 6 august 2009