Evoluţia unui fanatism
Ziua, la 27.10.2006) Viaţa fanatismelor nefiind niciodată uşoară, nu-mi vine la îndemînă să recunosc - printre atîţia oameni inteligenţi şi liberi în idei cîţi răsar azi în proporţie de masă şi ceas de ceas din adîncul poporului meu - că mi-am păstrat unul: sînt un fanatic caragialian. De oricîte altele m-am scuturat, lepădat şi căit - şi au fost cîteva, nu glumă! -, acesta a rămas imposibil de dezlegat, de smuls din rădăcină (şi încă ce rădăcină!), greu de moderat, de îmblînzit. Îl ţin - fără jenă - icoană; mă surprind formulînd cu simplitatea lui Gherea către Korolenko, atunci, la 1912: era "cel mai inteligent om pe care l-am întîlnit"; nu-i găsesc slăbiciuni nici unui text semnat de el; nu-i văd limitele; nu-l pot demitiza, rezistă perfect politic, estetic, ironic, nici o dreaptă sau stîngă nu-l pot manipula, ba dimpotrivă, el le agasează, el le tachinează, ca să mă exprim blînd, acea blîndeţe de el descoperită, "blîndeţea care exprimă cea mai hotărîtă scîrbă de viaţă"; oriunde îl deschizi, vibrează voios şi profund ca Mozart pentru Stendhal, ca Stendhal căruia Valéry îi găsea suprema calitate în vivacitate. E un fanatism care are toate datele emoţionale - de la iubire şi dor în plină zi, ca după tata, pînă la fascinaţie şi fandacsie - fandacsia că "nimica mişcă", în România, fără Caragiale. A renunţa la el îmi apare ca o nenorocire naţională. Ar fi un sfîrşit de inteligenţă. Recunosc că sînt vulnerabil, precum aceia care au consacrat, cîndva, cultul raţiunii în temple. Cum să mai faci, azi, cultul personalităţii în România? Poate în Rusia, poate în Irak... Mi-o spun zilnic, aproape cîntînd, oftînd şi privind în jur: cultul lui se poate, ai voie, nu-i păcat, fă-l şi lasă-i să urle! Ca să nu apar ca un monstru dogmatic şi intolerant (ei, şi ce ar fi?), fac o concesie şi dezvălui că fanatismul meu caragialian a suferit o evoluţie. Mare, mică, bună sau rea - dar evoluţie. Au trecut anii cînd eram violent cu acei care-l opuneau lui Eminescu, s-a schimbat totuşi ceva şi prostia asta a pălit întrucîtva; nu mai iau foc polemic ca atunci cînd se profera, chiar de către autorităţi intelectuale, că "I.L. Caragiale a introdus zeflemeaua în cultura română"; cunosc bacalaureaţi medii care au ajuns să se îndoiască de justeţea acestui dispreţ; m-am liniştit şi cu Istoria aceea a divinului care, într-unul din cele mai slabe articole ale ei, îi imputa - mă va crede cineva că am suferit ca un cîine? - că n-are organ pentru natură şi-l ţinea de naturalist şi de datat. Am un început de deschidere (să-i zic democratică? - mai bine surîzătoare!) spre acei care opun rezistenţă la farmecul lui, invocînd "obligativitatea tragicului", sau îl refuză hotărît în numele patriotismului. Nu-i mai bagatelizez, mă feresc de a-i caricaturiza, încerc a sta cuminte... Există azi un anticaragialism cult şi un altul elementar. Cel cult aduce argumentul universalităţii pierdute din cauza lui: "cît vom Ťzace»" în caragialism, vom fi locali şi de neînţeles pentru lumea mare care - din cauza imposibilităţii de a traduce în paraguayană "curat murdar" - nu va pricepe din Scrisoarea pierdută decît că-i o comedie de moravuri politice, iar Conu Leonida îi va suna ca un blînd vodevil. "Trebuie să ieşiţi din Caragiale, că altfel vă sufocaţi." "Caragiale vă împiedică să ajungeţi la abisal." Caragialismul e astfel descris ca o lene, ca o mizerie, ca o insuficienţă mentală, ca o maladie. N-ar fi mult de polemizat, cît de surîs, în tăcere. O "boală" e bine instalată, într-adevăr, în acest organism extraordinar de sănătos şi de vivace care e textul Babacului (de nenumărate ori îmi vine, cu o intimitate neruşinată, dar veselă, să-i spun aşa, cum îl numea dînsul pe Beethoven...): expresivitatea fiecărei fraze, silabe, virgule, dusă pînă la muzică, precum o fixa Călinescu, nimerind-o măcar în finalul articolului din Istorie: ştim pe dinafară Scrisoarea ca Luceafărul, ieşim de la Caragiale ca de la Rossini... E o boală grea care va deveni un blestem cu Mateiu şi Sadoveanu, şi dincolo de ei, pînă la Arghezi şi Dimov. Tot scriitorul român bun suferă de această maladie pe care tot de la Caragiale a învăţat cum să n-o confunde cu calofilia mioritică. Pentru a pricepe la Caracas sau Oslo ce-i cu coana Joiţica dincolo de o campanie electorală (Nora se traduce fără dificultăţi...), cu conul Leonida şi Efimiţa într-unul din primele masacre (care vodevil?) ale vocabularului devastat de politică, "ultima tragedie a omului", ca să pricepi ce-i abisal într-o ţară unde "dacă e revoluţie trebuie să scrie la ziar" sau într-o situaţiune cînd omul aşteaptă la simigerie să-i nască nevasta şi găseşte acolo spaţiul pentru a proclama că ne trebuie o tiranie ca în Rusia, pentru toate acestea şi atîtea "altele care sînt în sufletul meu", e nevoie ca un Ionesco să le găsească echivalentele în limbile ce se ştiu universale, uimind cronicarul francez, lăsîndu-l praf şi în murmur: "Labiche păleşte în faţa lui Caragiale...", tot Ionesco urmînd să ne liniştească: "Caragiale e cel mai mare dramaturg necunoscut al lumii". Nu ne e suficient de universal acest adevăr?Şi cum să "ieşim din Caragiale"? Poate prin lobotomie!