Eleganţă

Cînd am început să răsfoiesc numărul curent al revistei L'Express (2862) eram aproape sigură că greşesc: revista pe poarta căreia în anii '60 intrasem în marea presă, nu mai putea fi ceea ce a fost. Pentru că nimic nu mai e ceea ce a fost. Nu mai sînt sau nu mai scriu Françoise Giroud, Jean-François Revel, Jean-Jacques Servan Schreiber, mulţi alţii, gazetari cărora nu le mai ţin minte numele, dar de la care am aflat ce şi cum se scrie într-o revistă. Nu ştiam pe atunci dacă e de stînga sau de dreapta, îmi lipsea informaţia ca să pot înţelege intensitatea unor polemici, numerele unde era pomenită România sau comunismul nu ajungeau în ţară, dar dacă ştiai să citeşti în prezentarea cărţilor, în articole despre istorie, respingerea "socialismului real" era una din premisele solidarităţii echipei, iar eleganţa stilului, modul cum autorii îşi afirmau superioritatea intelectuală erau o marcă a fabricii care te lăsa să crezi că există undeva o lume, populată numai cu oameni inteligenţi şi binecrescuţi, o lume alta decît cea de aici, de la Bucureşti. Din 1989 încoace, am trecut prin multe dezamăgiri în legătură cu presa occidentală şi probabil acesta e motivul pentru care nu m-am grăbit să verific amintirile de demult. Pînă la urmă am făcut-o. L'Express -ul de astăzi este desigur altfel, dar nu dezamăgeşte în nici un fel. Majoritatea semnăturilor îmi sînt necunoscute, dar eleganţa e aceeaşi: acurateţa informării şi pertinenţa opiniilor, formulate pornind de la fapte şi nu de la umori, conferă revistei calitatea de partener de dialog şi nu te pune în situaţia de suporter. Editorialul se referă, bineînţeles, la scandalul din viaţa politică a Hexagonului: Denis Jeambar, directorul redacţiei - "Nu le cerem reprezentanţilor noştri să fie nişte sfinţi, dar misiunea lor este să fie devotaţi cauzei statului şi să menţină legătura cu ideile timpului nostru. Ceea ce ei nu mai fac, obsedaţi cum sînt de planurile lor sumbre menite să le asigure renta situaţiei lor prezente, refuzînd să poarte povara propriei neglijenţe. Aşa cum scria odată Jean-François Revel: Ťsînt posturi unde a fi incapabil înseamnă a fi vinovat». Acolo am ajuns". E publicat in extenso documentul care a zguduit puterea: depoziţia generalului Rondot în faţa judecătorilor, de unde reiese că la ordinul lui Chirac, ministrul Villepin a încercat să compromită un impresionant număr de personalităţi: deputaţi, jurnalişti, industriaşi, editori. Generalul Rondot a fost omul serviciilor secrete căruia i s-a încredinţat o listă falsă pentru a o face adevărată. N-a vrut. În economia revistei scandalul, oricît ar fi de spectaculos, nu dislocă preocupările pentru viaţa francezilor: "Cine trăieşte bine în Franţa?" este o anchetă pe mai multe pagini, cu hărţi colorate, cifre şi grafice analizînd nivelul de trai, clasamentul departamentelor, dincolo de percepţia generală a declinului. Viaţa lumii prezintă, prin ştiri şi scurte comentarii, ce se întîmplă în centrele de interes şi încearcă să stimuleze interesul pentru realităţile aparent îndepărtate de viaţa omului obişnuit: Consiliul Europei, jocul lui Blair, speranţele de pace din Sudan, tratativele Germaniei cu Iranul, teroriştii din SUA, conflictul din Sri Lanka, totul completat printr-un portret al şefului Pentagonului: americanul Donald Rumsfeld, considerat a fi autorul celor mai sumbre decizii semnate sau impuse de preşedintele Bush în materie de Irak. Rubrica de ştiinţă expune ipoteza verificării concluziilor părintelui psihanalizei, Sigmund Freud, prin explorările neurobiologiei, iar politica este încă o dată prezentă la sfîrşitul revistei prin dialogul dintre un om de dreapta - Jean-François Copé, 42 de ani, ministru delegat la Buget şi Armand Montebourg, 43 de ani, deputat socialist. Totul îi desparte, în afară de respectul pentru ceea ce are de zis interlocutorul. Sigur L'Express nu mai e ca acum 34-40 de ani, dar revista e la fel de utilă cititorului aparţinînd elitelor, dar şi pentru stimularea cititorului obişnuit de a se include în elite. (M. B.)