Ecuaţia lui Makanin

ultimul roman al lui Vladimir Makanin tradus la Polirom*, povesteşte tribulaţiile erotice - şi nu numai! - ale unui "bătrînel foarte haios", localnic într-un sat de lîngă o Moscovă aflată în plină epocă Elţin. Printre aventurile nocturne ale acestui Piotr Petrovici, de o formidabilă truculenţă a vieţii, de o neruşinare nici o clipă vulgară, avem un capitol mai liniştit, în care eroul se duce la un vechi amic, Goşa, care "şi-a înţepenit" butonul televizorului pe un canal 5, strict cultural, fără de politică, fără de alte "actualităţi" decît "Picasso... Apoi Ţvetaeva şi Pasernak... Primul bal al Nataşei... Femeile lui Goya... Liszt despre Mozart..." "Emisiuni înălţătoare au umplut toată seara aceea! Ca nişte pini. Pini drepţi ca nişte suliţe. Unul şi unul. Într-o pauză l-am întrebat: - Ştiai că Dobrîşev al nostru a murit? - Cum să nu? Şi adăugă: - A murit chiar aici. La mine. - Ce tot spui? - Chiar aşa a fost. Dobrîşev al nostru era un bărbat inteligent, cu scaun la cap, cu-adevărat remarcabil, dar cu timpul devenise, mai bine zis, se făcuse un bătrîn nechibzuit, absurd şi vanitos. I se părea infinit de puţin să fie un simplu pensionar. Se arunca dintr-o expediţie în alta, nimerind chiar în analele cuceririi Arcticii. Ar fi fost suficient. Însă Dobrîşev s-a vîrît în viaţa socială... la radio... la TV... şi s-a dezlănţuit! A început să-şi facă nişte planuri delirante. Era impulsiv! Urla la toată lumea... I se năzăreau duşmani peste tot... Se purta ca un nebun... Se certa cu copiii... Şi se apucase de băut. Nu se pricepea să îmbrătrînească... Nu ştiam cum a sfîrşit-o, dar mi-a povestit Goşa. Din istorisirea sa reieşea că exact vizitele la Goşa şi butonul al cincilea, înţepenit de tot, îl domoliseră pe orgoliosul scrîntit... E-adevărat însă că, după spusele lui Goşa, bătrînul Dobrîşev se potolise cam prea tare. Se frînsese. (Poate că asemenea oameni nu cunosc calea de mijloc.) Dobrîşev venea aici, la vechiul lui prieten, se uita la ecran şi plîngea încetişor fără oprire. Stătea aşa, cu batista în mînă. Nici nu se mai scuza. Plîngea şi tot plîngea. Fără să i se mai zvînte ochii. De unde să ştim la ce se gîndea şezînd aici?... Habar n-aveam. Poate la proiectele lui nebuneşti şi aiuristice. La neîmplinirile lui. La cine ştie ce eroisme... Era de-al nostru. Generaţia neîmpliniţilor. Murise... Cum s-a întîmplat? am întrebat avînd în vedere opţiunea simplă pentru un bătrîn, între infarct şi congestie cerebrală. Goşa răspunse parcă amintindu-şi: - Cum s-a întîmplat?... Patetica. Adică mi-a spus ce se cînta în clipa în care Dobrîşev al nostru a murit. Dac-ai pus întrebarea "a", pune-o şi pe "b". - Unde şedea... Pe scaunul ăsta pe care stau eu? Goşa nu mi-a ascuns adevărul. N-avea de ce. Sîntem bătrîni. - Da. Iar mie mi-a trecut prin minte gîndul că, uite, a fost o moarte minunată. Subită. Dac-ar fi s-alegi... Cu atît mai bine pentru Dobrîşev, cu vanitatea lui. Cu eroismul lui de nestins. Îmi închipui cît de sus plutea spiritul lui în ultima clipă. Şi alături mai era şi muzica. Şi cu adevărat demonicul Ludwig van. Am preferat această pagină densă unei recomandări entuziaste la care, ca de atîtea ori, m-aş trezi cu întrebarea aceea normală: "şi cîte pagini are?". Spunînd "adevărul": "Multe!", aş ucide frumuseţea "acestui măscărici atît de ciudat care, pe măsură ce îmbătrîneşte, an după an, pierde tot în viaţă. În afară de avîntul ei..." "Viaţa s-a dus, avîntul a rămas" e ceea ce voi numi, sfios în tot ce-i algebră, ecuaţia lui Makanin. *) traducere din limba rusă şi note de Ana-Maria Brezuleanu.