Doamna şi pinguinul

Numărul 9-10 al publicaţiei craiovene Scrisul românesc conţine exact ce ne aşteptam să conţină: un editorial de primă pagină al redactorului-şef, Florea Firan (consacrat lui Nicolae Manolescu şi continuat pe toată pagina 3), o pagină cu un poem (inedit) de Marin Sorescu, colaboratori mai mult sau mai puţin olteni (Irina Mavrodin, Monica Spiridon...) şi cronici-eseuri-studii-tablete cu titluri impunătoare: "Eden dacic în Memento mori. Edenul în tradiţii mitice. Edenul eminescian", "Basarabia nu minte. Lupta dintre suflet şi sînge", "Ansamblul sculptural de la Tg-Jiu (sic) - arhetipuri şi transfigurări", "Pînza de păianjen - metaforă, simbol şi matrice compoziţională în Sărmanul Dionis", "CASA - semn şi semnificaţie", "Shakespeare din nou în Bănie", "N.S. Petrescu-Găină - un mare caricaturist român" (şi, fireşte, craiovean), "Artistul George Vlăescu - octogenar"... Last but not least, aici scrie şi al nostru Adrian Cioroianu: în numărul de faţă, textul său - care împarte pagina cu frumosul eseu al Irinei Mavrodin, "Mîna care tremură" - se intitulează "Gripa, porumbul şi obsesia finalului"; alăturarea este un pic şocantă - I.M. scrie despre Poussin, A.C. despre epidemii şi posibile pandemii... -, dar probabil că raţiunea prezenţei lor pe aceeaşi pagină ţine de faima semnatarilor şi nu de temele lor. Petre Rado (pe care l-am cunoscut la New York, unde locuieşte) scrie un foarte aplicat eseu inspirat de filmul lui Cristi Puiu ("Trista, obosita viaţă a domnului Lăzărescu") - după cunoştinţele mele, singurul care apropie pelicula de documentarele lui Fred Wiseman -, în timp ce Dumitru Radu Popa (tot newyorkez) scrie despre corectitudinea politică ("Politically correct: cît de mult e... prea mult?") şi despre "Marile familii..." D.R.P. relatează cîteva fapte neverosimile - cum ar fi acela că tipărirea unui timbru mexican cu figura unui personaj foarte popular de benzi desenate, Memin Pinguinul, a provocat furia activiştilor sociali americani! Motivul? Pinguinul e... negru. Alte cazuri: "o proaspăt numită primăriţă într-un orăşel american a decis să schimbe figurile viciilor pictate pe pereţii curţii de apel (feminine, ce să-i faci: lăcomia, invidia etc.) cu figuri de bărbaţi."; "o sectă creştin-feministă din New York a considerat că e discriminatoriu să spui Tatăl nostru care eşti în ceruri... Astfel că în rugăciunea lor au înlocuit tatăl cu mama."; "într-o suburbie din Washington, opera locală a decis că, în Othello, ar fi mai potrivit ca protagonistul să fie alb, iar Desdemona neagră..." Din "Marile familii..." aflăm că, recent, s-a stins din viaţă Mei-ling. Cine era Mei-ling? Nimeni alta decît "Madame Ciang Kai-şik", în vîrstă de 105 ani! Venerabila doamnă făcea parte din (buna) familie Soong, în care prima dintre surori, Ai-ling, s-a măritat cu un mare magnat, iar a doua, Qing-ling, cu primul preşedinte al Chinei, Sun Yat-sen. Povestea e super-picantă ("iute-acrişoară", ca să fim în ton), căci generalul Ciang - ultimul dictator al Chinei de dinaintea lui Mao, retras definitiv în Taiwan în 1949 - fusese mîna dreaptă a preşedintelui Sun; cînd a murit acesta, deşi îndrăgostit de mezina Mei, s-a simţit obligat s-o ceară în căsătorie pe sora acesteia - văduva Qing -, dar a fost refuzat... (Iar Qing a trecut de partea comuniştilor!) Ultima apariţie publică a lui Mei a fost în 2000, "în America unde trăia de peste 20 de ani, cu ocazia expoziţiei ei de acuarele tipic chinezeşti". Am un motiv în plus să fiu emoţionat de moartea acestei doamne: a fost "personajul" meu într-un poem, "Sandale de santal", scris pe la-nceputul anilor '80; versurile sunau aşa: "Fraza aceasta vine-n mers de melc / Rostită metonim de Madame Ciang: / "Please tell me, poets do like cake?" (a. l. ş.)