Din Hossegor despre Piaţa Universităţii

17 septembrie 2009   La centru şi la margine

Stimate domnule Cosaşu, la începutul lunii septembrie, dl Mihai M. mi-a trimis răspunsul promis la întrebarea mea din Dilema veche (nr. 282, din 09.07.09): ce aţi fi făcut, în 1990, dacă iubita dvs. ar fi scandat în Piaţa Universităţii, ea găsindu-le ca reacţia justificată a unei uri drepte, celebrele "versuri": "Iliescu du-te acasă / la nevasta canceroasă!"? Cred că vă va interesa atît pe dvs., cît şi pe fiu, poate şi pe alţi contemporani ai noştri. Din punctul meu de vedere, este tot ce am citit mai expresiv despre experienţa sentimentală a Pieţei. Mă înşel? Al dvs., DMT Hossegor, 5 septembrie Deci, dragă DMT, iată-ne*, cei trei: Mihaela, jos, în Piaţă, Ioana, cu rîsul ei peste poate, peste toate, pe platforma de pe acoperişul Arhitecturii de unde cuprindea cu privirea şi umorul tot spectacolul, comedia şi drama şi la sfîrşit, în iunie, tragedia, şi cu mine, cu credinţa mea agnostică în savoarea vieţii, un hedonism generalist. Eram deci informat din două surse. Pentru că nu am frecventat Piaţa, cenaclul anticomunist, Christul din balcon. Mă interesa însă cum e trăită de ceilalţi " nu de mine: din motivul imparabil că nu îi suportam stilul care îmi trezea dubii morale şi, mai ales, teribile dubii estetice. Nu mi se părea că anticomunismul lor este al meu. Nu puteam tranziţiona de la declaraţia bulimică de amor ("Vă iubesc!" " striga, din balcon, poeta) la "Mai bine mort decît comunist" (cînta un fost gurist al Cenaclului "Flacăra"); îmi erau ambele la fel de groteşti ca şi, tertium, lirismul zîmbetului iliescian. Credeam (încă mai cred) că problema locuitorilor Pieţei nu era comunismul, ci propria lor reprezentare în faţa lor înşile. Comunistul imaginar al Pieţei nu era decît dublul antitetic al celor ce, negîndu-l, îşi celebrau excelenţa şi absolutul: aveau nevoie de el pentru a exista împotriva lui, şi existau în măsura în care se proclamau puri, necruţător de puri, chit că oarecum tardiv, cam post festum, cam pe la spartul tîrgului. Mi se părea că se legitimau numai în opoziţia cu diavolul comunist din ura lor; era puţin, era trist, era un eşec. Altfel, aveau ceva involuntar ludic în gestica lor, iar Piaţa era un loc mai curînd imaginar decît real, ca 2 Mai-ul pe vremea comunismului; şi, ca atare, era, iluzoriu, liber. Atunci cînd lucrurile deveneau semnificative şi detaliile copioase, cînd ironia şi umorul ei găseau suficientă materie pentru a eclata, Ioana, care îşi termina proiectul de diplomă şi era tot timpul în Arhitectură, îmi povestea ce se mai întîmplă în Piaţă. De la Mihaela tocmai detaliul nu-l aveam, ci vagul, imponderabilul, starea. Trăia altfel şi altceva decît ce vedea Ioana de deasupra şi ce vedeam eu, în felul meu. Mihaela căuta în ea ceva, acolo, în piaţa de sub balcon. O mîntuire, mi-a spus, şi mai tîrziu am înţeles că nu confunda răscumpărarea cu mîntuirea. Nu de o vinovăţie dorea să se mîntuie, ci de o suferinţă, grea, gravă, de o mutilare interioară. Am întrebat-o cum acceptă momentele de inepţie ale Pieţei " şi mi-a răspuns că le ignoră, că nu le trăieşte, că trece pe lîngă ele, că esenţialul e în altă parte şi că acesta tinde să se exprime prost, deoarece cuvintele sînt sleite de atîtea decenii de minciună. Amorul nu respecta limitele politicii fiecăruia: îmi exprimam agasarea, ironizam şi caricaturizam, ea răspundea, nu fără vehemenţă, şi o ţineam în braţe fără scrupule, toată numai emoţie şi efervescenţă, deasupra istoriei, iubind-o cu o plăcere asiduă şi acută. Realitatea era un detaliu picant al jocului erotic. "Piaţa decade pe măsură ce îşi celebrează tot mai intens puritatea" " îmi spunea Ioana: şi a început să îmi sugereze să am mai multă grijă de Mihaela. Anticipa dezastrul. Apoi, după o vreme, încercă să o salveze de Piaţă: "Într-o lume care aberează " mă anunţă ", n-am ce face, aberez: de acum înainte faci abstracţie de mine şi te întîlneşti cu Mihaela seara, seară de seară, o ţii la tine şi nu-i dai drumul". Nu am redat exact cuvintele Ioanei din finalul frazei: nu ştiu cum stai cu pudoarea, dragă DMT. Cînd şarja în registrul vulgarităţii neaoşe o făcea matein şi îi stătea bine; arăta, oricum, ca o boieroaică veche, bizantină, cu sprîncene groase şi negre, la limita decenţei (erau, de fapt, limita indecenţei) şi ochi gri cu dramatice irizări verzi. Şi continuă: "Deci " calm, lux şi voluptate, pînă trece Piaţa şi, între timp, nenică, poate-mi trece şi mie amorul". Rubato-ul vocii, cînd pronunţă ultima propoziţie, sugera că altceva era in petto şi că aştepta o compensaţie onestă, o contraparte afectivă şi senzuală pe măsura aranjamentului umanitar pe care mi-l propunea. (Mihaela, în schimb, a fost incoruptibilă.) Am ignorat multă vreme, cu o candoare dubioasă, folclorul scatologic al Pieţei, iar cînd l-am descoperit am fost uluit. Şi mi-am dat seama că sperasem, împotriva evidenţelor mele, altceva. "Adică cum, drăguţă, îi zisei, acum ne purificăm prin maculare?" (urmarea în nr. viitor.) Mihai M. mcm_juin@yahoo.fr * pentru nonficţionari: vezi Dilema veche, nr. 289 din 27.08.09

Mai multe