Diabolizarea lui Sebastian (II)

În ce mă priveşte - şi mă priveşte drept în ochi -, Jurnalul, de la apariţia sa şi pînă azi, nu l-am pus nici o clipă pe seama unui angelic, a unui nevinovat; fiindcă mă regăsesc prea mult în el, pînă la fibra autobiografiei intelectuale, pînă la fanaticul care am fost, capabil de atîtea huliganisme, pînă la asimilatul care am rămas. Ştiam de mult - fără să am acces la documente - că "nu-i deloc în ordine cu Sebastian"; antifascişti mai bătrîni decît mine, bine blocaţi în stalinism, îmi spuseseră cu dispreţul cuvenit că "Hechter al tău a fost năist în toată puterea Cuvîntului"... Aflasem şi că familia lui, ani de zile, nu a acceptat să se publice ceva din Jurnalul extrem de compromiţător prin prietenia cu Eliade şi iubirea (pînă la plîns cînd a murit Nae...) pentru antisemitul blestemat; recunosc că la prima lectură şi la următoarele, evreitatea Jurnalului nu mi-a apărut ca problema capitală. Cînd Horia-Roman Patapievici m-a sunat - în zilele acelui "cutremur" înregistrat după lansare - să-mi ceară iertare pentru că "pînă la Jurnal, Radule, nu am ştiut că evreii aveau raţia de pîine mai mică decît creştinii...", i-am spus să stea blînd, că nu văd ce-i aici de iertat, în 1997. Cînd Mircea Cărtărescu scria în Jurnalul lui că Sebastian nu se poate să nu fie iubit de toată lumea, i-am propus, la noi, în Dilema, din nou, să stea blînd, să nu-şi facă iluzii; nu am suportat melodramatizarea Jurnalului; mi-a fost clar că apariţine (şi) unui evident egoist, unui impecabil snob, incapabil să scrie un rînd sensibil despre vreun elev al său, fascinat însă, ca un mic burghez în faţa unor "boieri ai minţii", de aristocraţia spirituală a vremii, de la Camil la Eliade. Marta Petreu vede în asta un arivism urît. Se poate. Cu humorul pe care ştiu că dînsa îl îngăduie rar şi cu greu, aş zice, ca la Radio Erevan în cazul Ceaikovski, da, Sebastian, tînăr, a fost de dreapta, dar nu pentru asta îl iubim. Eu am avut noroc cu Iosif Hechter: l-am descoperit în 1956, exact în perioada cînd, belit pentru ticăloasa teorie mic-burgheză a adevărului integral, dat afară de la Scînteia tineretului, începusem să mă dezintoxic de proletcultism, să mă defanatizez, sub influenţa lui Anatole France şi Isaac Babel, apăruţi la timp în biografia mea textuală. De două mii de ani şi Cum am devenit huligan mi-au ajuns în mînă şi sub ochelari ca două stricte revoluţii interioare, în sensul acelui sentiment de ruşine pe care Marx îl socotea o revoluţie; liric, mi-am scos nu ştiu cîte citate într-un carnet pe care l-am încredinţat unei femei iubite, să mi-l ţină bine, fiindcă eram deja conştient de cîte idei contrarevoluţionare conţinea. Tot ce am scris mai consistent, de la Babel şi Hechter citire, a fost sub presiunea acestor cinci cuvinte ale lui Sebastian din De două mii de ani: "tinereţea mea decisă şi confuză". În 1985, le-am dat la lumina tiparului, ca motto la Logica mea (lîngă un citat din Noica) şi au trecut, cum, necum, de cenzură. Jurnalul - alt noroc! - l-am citit după ce descoperisem, în Război cu toată lumea (Editura Humanitas), cronica lui Eugen Ionescu la De două mii de ani; era răvăşitoare şi profetică: entuziasmat de primele şi ultimele pagini, Ionescu îi imputa sever "mijlocul", şi anume - absenţa catastrofei! Romanul era lipsit de catastrofa necesară, imperioasă, obligatorie cînd se scrie cu talent, după cum gîndea Ionesco, încă de pe atunci, din ’34, literatura. Nimeni - de parcă toţi fuseseră orbiţi de prefaţa lui Nae! - nu văzuse asta, cum ar zice Akakie Akakievici... Or, dacă există ceva orbitor, pentru mine, în Jurnal, este - dincolo de politică, iudaism, etnicism, solipsism, egotism, snobism şi tot ce mai vreţi - desfăşurarea acelei catastrofe, trăite zi de zi de Sebastian pînă la ultima pagină, a întoarcerii de la Sinaia, unde, penultimă nenorocire, schiase cu Pătrăşcanu... El ajunge chiar la acest cuvînt, în pagina, pentru mine cea mai elocventă şi devastatoare, din 2 martie 1937. Cînd Mircea îi urlă frenetic credinţa lui în biruinţa Legiunii şi Mihail îşi notează, sperînd că Mircea va citi vreodată acest Jurnal, că "nu e farsor, nu e dement, este numai naiv... Dar există naivităţi aşa de catastrofale". Jurnalul ca prelungire nonfiction a celor "două mii de ani", ca expresie "psi" a visului din 30 august 1938 ("îl visez pe Nae Ionescu... astă noapte l-am văzut întors de la Miercurea Ciucului. Părea că sîntem amîndoi în curtea liceului de la Brăila (Ion Vianu ar spune: e prea "clar"... - n.mea). Vorbeam aprins, el foarte violent, fiindcă eu denigram "Garda de Fier"...), Jurnalul nu-l pot citi altfel, oricîte alte grile abrupte îmi propune Marta Petreu. De altfel, dacă pentru mine Ionesco este inconturnabil în citirea lui Sebastian, şi pentru eseul dînsei cred că tot el dă perspectiva cea mai clară; îmi permit să citez din "scandaloasa" (peste timp) scrisoare din septembrie 1945, de la Paris, către "dragul domn Tudor Vianu", în care, zguduit de vestea dispariţiei lui Sebastian, găseşte spaţiu ca să se dezlănţuie împotriva lui Nae Ionescu, "din cauza căruia toţi au devenit fascişti", a lui Eliade, "al doilea vinovat"... Ce scrie despre Sebastian (sper, din nou, că nu-s abuziv...) aş pune ca motto la orice eseu despre diabolizarea lui: "...fusese odinioară duşmanul meu (cînd era din şleahta lui Mircea Eliade). Era acum un prieten, un frate. Ce util ar fi fost culturii româneşti, şi nouă, prietenilor lui. Se maturizase. Devenise grav, profund. Se eliberase de năisme şi alte eliadisme. Şi aşa mă bucuram să-l revăd!". Ca după alte cîteva rînduri, să apară această bulversantă precizare care garantează totul: "Moartea lui Mihail Sebastian m-a decis... aş prefera să rămîn aici". Fără această perspectivă dramatică, eseul Martei Petreu riscă să capete alura aceea totalitar nesuferită a conformismelor din 2008, foarte corecte politiceşte, extrem de încîntate cînd descoperă că un "transfigurat" a scris cîndva - într-o tinereţe decisă şi confuză - la Scînteia. Sau la Scînteia tineretului! Marta Petreu - nu pot gîndi altfel! - nu va intra nicicum în această tagmă catastrofală.